Arhiva

Archive for Aprilie 2011

Măria Sa Regele Mihai I de România, singurul invitat la nunta prinţişorilor englezi

Singura oficialitate română invitată la nunta principelui William de Wales cu Catherine Elizabeth Middleton a fost Regele Mihai I. Dac-ar fi să mă-ntrebaţi pe mine ar fi fost culmea ca principele să-l fi invitat pe Irinel cu-a lui divorţată Monică sau pe Pepe. Na, c-am făcut o pepefonie!

De ce a fost invitat Măria Sa Regele Mihai I al României şi nu a fost invitat (şi) Băsescu este lesne de înţeles. Pe lângă faptul că Regele nu face jocuri politice murdare, mai este şi urmaş al reginei Victoria a Marii Britanii.

Le urez tinerilor însurăţei mult noroc şi sper să văd cât timp mai trăiesc că România a redevenit un regat condus de unul din urmaşii Regelui Mihai

Citez din ‘jurământul’ unui milion de legionari din Bucureşti în 1940:

„În duhul Căpitanului

Şi al Neamului

În faţa Regelui

Şi-a Generalului

Ne legăm prin jertfa noastră supremă

Să facem cu toţii

Un popor şi o ţară

Ca soarele sfânt de pe cer!”

Anunțuri

Moldovenii dezmint participarea Noii Drepte la mica revoluţie de pe 7 martie 2009

Parlamentului Republicii Moldova i-au trebuit 2 ani de cercetări ca să afle ca nu Noua Dreaptă a generat evenimentele din aprilie 2009.  Doi ani în care la fiecare acţiune din Basarabia membrii au fost urmăriţi şi şicanaţi cu orice ocazie de autorităţile de pe ambele maluri ale Prutului. Reunirea fraţilor români le dădea palpitaţii şi dureri de cap. Diplomaţiile, inclusiv ucrainiene şi ruse s-au intoxicat de fiecare dată, arătând cu degetul spre Bucureşti când venea vorba de interferenţa în politica lor internă. Ruşii au călcat cu şenilele în Basarabia şi Bucovina de Nord peste demnitatea noastră ca neam, iar când sângele acestui neam a început să clocotească au dat vina pe „teroriştii” noii drepte, sau şi mai rău, incriminându-l absolut fantasmagoric pe Traian Băsescu, un personaj care nu a avut niciodată de gând să lingă rănile lăsate de ghearele comuniste şi de despărţirea unui teritoriu de patria mamă. Prefăcutul de Băsescu poate fi incriminat doar de populism pe această temă.

Camarazi, să ne asigurăm că data viitoare raportul „organelor” referitor la evenimentele ce au condus la unirea Basarabiei cu România va atribui rolul principal Noii Drepte şi militanţilor de dreapta!

Cea mai mare victorie

Cineva-l întreabă pe un mare general:

– Care e cea mai mare victorie din istorie?

– Niciuna, răspunse generalul.

– Cum aşa?

– Încă o așteptam; victoria când lumea nu se va mai bate. Atunci oamenii vor fi înțeles că n-au nimic de câștigat din răutate și cruzime.

Categorii:Amuzant

Rezistența anticomunistă în valea Slănicului, judeţul Bacău

File de istorie a luptei anticomuniste pe valea Slănicului

Lupta implică folosirea unor arme. În campania de Est a Armatei Române din perioada 1941-1944, privită ca o cruciadă împotriva ateismului comunist, s-au folosit arme de foc dar şi „arme” spirituale ca refacerea, resfinţirea bisericilor şi reîncreştinarea populaţiei. Scrisorile trimise de Armată văduvelor de război vorbeau de moartea eroică a soţilor pentru „dezrobirea creştinătăţii de sub jugul roşu”. Conştienţi că lupta anticomunistă este dusă împotriva unui duşman anticreştin, locuitorii de pe valea Slănicului au folosit aceleaşi arme cu cele folosite împotriva diavolului: rugăciunile şi practicile Bisericii.

Articolele ziditoare de suflet ale părintelui Neculai Munteanu Muntmarg, ridicarea celor două biserici de către părintele Clement Filimon şi plecarea lui pe front în 1941, rugăciunile părintelui Dumitru Gâdinceanu din biserica păzită de joaca improvizată a copiilor în timpul ocupaţiei ruseşti, sunt adevărate ziduri de apărare a sufletului românesc pe aceste meleaguri.

O imagine deosebit de grăitoare mi-a fost prezentată de Elena Botezatu, femeie de 79 de ani: ruşii îi prindeau pe nemţi şi îi executau mai sus de biserică, în pădure. Unul dintre nemţi a fugit din coloană prin cimitir dar a fost urmărit şi ajuns în pârâul Săratului. Într-un gest disperat, neamţul a scos fotografia unor copilaşi cu speranţa că va fi salvat de această minimă afirmare a persoanei, ca tată iubitor, în faţa criminalilor depersonalizaţi de comunism. Acum ne întâlnim cu frumuseţea gestului anticomunist al cerdăcenilor (localitate rurală între Tg.Ocna şi Slănic Moldova) credincioşi care l-au îngropat pe soldatul neamţ şi i-au tămâiat mormântul 40 de zile ca unui ortodox. Cel ucis este Martirul – Persoană pentru că a murit de glonţul comunist.

Anicuţa Trincă din Cerdac (născută 1941) face parte din prima generaţie de pionieri comunişti. Ea povesteşte că în ziua când s-a întors de la şcoală cu pânza roşie la gât oamenii satului ziceau: „v-au pus zgardă sau căluş roşu?”. Aceste cuvinte spun totul despre rezistenţa anticomunistă din sufletele celor care conştientizau înrobirea ce va urma.

Preoţii şi lupta anticomunistă

Părintele Neculai Munteanu Muntmarg, preot la Slănic Moldova în perioada 1923-1928 a luat atitudine faţă de noua ideologie bolşevică a puternicului vecin URSS, fondat în 1922. Este secretar de redacţie la ziarul Bacăul în perioada 5 ian. – 18 mai 1925. În articolele „Către abonaţii şi cititorii noştri” şi „Ce vrem?”, din 22 dec. 1924, N. C. Muntmarg dă noi precizări cu privire la preocupările şi orientarea ziarului. Iscăleşte materiale din prima serie a ziarului dar şi din a II-a şi a III-a. A publicat şi în ziarul Moldova. Este unul dintre cei mai fervenţi colaboratori ai ziarului Curentul Bacăului. Publică şi la Glasul nostru. Din cuprinsul primului număr: „Spre un drum cultural” de N. C. Munteanu Muntmarg. Vezi Gheorghe Pătrar, Publicaţiile periodice băcăuane (1867 – 1967), Bibliografie monografică, Biblioteca Municipală Bacău. A scris şi publicat o serie de broşuri cu pronunţat caracter anticomunist: „Calea crucii – calea lui Iisus”, „Până când veţi iubi deşertăciunea?”, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1940, „Vino Masa Reginei la Iisus!”, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu 1941 etc.

Preot Clement Filimon. Pentru a înţelege timpurile în care părintele Clement şi-a desfăşurat misiunea redăm câteva fragmente din cuvântările ţinute cu ocazia sfinţirii bisericii din Slănic Moldova în anul 1929: „Trăim într-un haos de idei şi sentimente disperate, fie religioase, fie năzuinţi de îmbogăţire de vanitate. Trăim într-un haos de inconştienţă, trăim într-un haos de parveniţi inculţi, trăim într-un indiferentism religios către Biserica Ortodoxă. Nici chiar oamenii politici n-au pus un interes mai mare întru apărarea religiei strămoşeşti” (Cuvântarea D-lui Gheorghe Sion). Pr. Prof. Al. Georgescu din Brăila continuă: „Ca în aceste timpuri de cras materialism şi feroce egoism, indiferentism şi scepticism să sacrifici câteva milioane pentru biserică şi opere de binefaceri înseamnă să ai o lepădare de sine, în gradul cel mai înalt, care nu poate fi fructul decât unei convingeri şi dragoste curat creştineşti.” Dincolo de tonul festivist al acestor cuvântări observăm aceeaşi îngrijorare faţă de indiferenţa religioasă a credincioşilor şi la Preotul Paroh Clement Filimon: „Fapta caritabilă a soţilor Axente şi Maria Pandrea, se vede azi mai strălucită, în veacul al XX-lea, în care indeferentismul şi materialismul îşi arată capul” (aceste fragmente au fost luate din broşura tipărită cu ocazia sfinţirii bisericii din Slănic la 15 august 1929).

Deşi comunismul era la o distanţă de 15 ani în viitor, condiţiile favorabile instalării lui se văd din plin în societatea anului 1929. Cu toate acestea, părintele Filimon a învins greutăţile vremurilor şi ridică două biserici pe valea Slănicului. Imboldul luptei anticomuniste îl determină să plece pe frontul antibolşevic, ca preot militar, în anul 1941.

După abdicarea regelui Carol al II-lea (5 sept 1940), în timpul regimului legionaro-antonescian, a fost primar la Slănic Moldova, vestitul preot ortodox şi luptător anticomunist Nicolae Grebenea, care după instaurarea dictaturii lui Antonescu, în februarie 1942, a fost arestat, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică (din care a executat 23). A publicat „Amintiri din întuneric”, mai multe ediţii, Editura Scara.

Dumitru Ioan Gâdinceanu, preot la Slănic în perioada războiului (1941- 1950) a văzut ciuma roşie venind peste credincioşii săi. Nu putem descrie trăirile părintelui când a văzut biserica din Slănic adăpostind caii ruşilor şi veşmintele sfâşiate. Umbla civil, dormea în clopotniţa bisericii din Cerdac, făcea slujbele pe unde putea şi nu odată a fost în pericol de a fi împuşcat de invadatorii care cercetau mâinile oamenilor ca să-i descopere pe „chiaburi” după absenţa bătăturilor.

Pr. Căpitan Gheorghe Albu. După război a sosit la Slănic părintele Albu (1950-1956), fost luptător în Batalionul 10 Vânători de Munte (una din cele mai eroice unităţi militare române în al Doilea Război Mondial care a ajuns să lupte până în Cuban şi Caucaz). A fost decorat cu Ordinul „Coroana României” clasa a V-a cu spade, fără panglică de Virtute Militară, conform ordinului de zi nr. 30/ 04.01.1945. Bogata experienţă în lupta cu bolşevismul din timpul războiului şi-a arătat roadele la Slănic într-o perioadă de intensă propagandă comunistă – anii 50. De reţinut că este singurul preot care a scris o istorie a parohiei Slănic (din care se mai păstrează doar câteva file de manuscris).

Mirenii şi lupta anticomunistă

 

Pe valea Slănicului puştile rămase din al Doilea Război Mondial au fost folosite doar pentru braconaj. Un luptător anticomunist cunoscut, a fost eminentul elev Gheorghe Harapu din Cerdac arestat de Securitate pentru convingerile sale, cu doar câteva zile înainte de a-şi da Bacalaureatul (perioada detenţiei: 15.05.1948 – 26.12.1951, cf. adeverinţă M.I. 75843/17.12.1990 şi sentinţa penală 804/976 Judecătoria Piatra Neamţ, condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale”). Pe lângă rugăciunile, tămâierile şi formele de rezistenţă interioară menţionate, prezentăm două creaţii deosebite care au circulat într-un mediu foarte restrâns. Prima creaţie prezentată aparţine unui om simplu din Cerdac, Costică Gavrilă (1923-2004), fost luptător pe frontul antibolşevic în Batalionul 18 Vânători de Munte:

Trăiască România Mare

 

Neam român ce vii din vifor,

Neam ce-ai sângerat din greu

Şi cu pieptul tău duşmanul,

Tu ai biruit mereu.

Neam viteaz care urcat-ai

Culmea visului tău sfânt

Dar deşi cu zori pe gene,

Astăzi gemi, că ieri te-ai frânt.

Uniţi-vă sub trei culori,

Biruinţelor străbune,

Pune umăr lângă umăr,

Suflet lângă suflet pune.

Să te faci năpraznic munte,

Făr’ de nici o cărăruie,

Să nu poată nici o liftă,

Pe-a lui steiuri să se suie.

Ci să cadă fulgerate

În prăpăstii fără fund,

Toate liftele spurcate,

Ce-n hăţişul tău se-ascund.

Nu privi cu nepăsare

Cum se luptă ticăloşii,

Să îţi schimbe tricolorul,

Cu-ale lor otrepe roşii.

Ca s-ajungi rob unor haite,

Pe-ale tale plaiuri verzi,

Să-ţi pierzi datinile toate,

Hora doinelor să-ţi pierzi.

De pe sfintele biserici,

Să-ţi arunce crucea jos,

Clopotul să nu mai sune,

La-nvierea lui Hristos.

O, de mii de ori nemernic,

Ar fi neamul ce sub soare,

S-ar lăsa robit în lanţul

Liftelor cotropitoare.

Fără Dumnezeu şi ţară,

Când sub focul Lui de pară,

Liftele cu zdrenţe roşii,

Vor putea oricând să piară.

Dacă nu poţi face astfel,

Neamul meu, de mii de ori,

Mai curând să vrei să mori,

Să-ţi primeşti cum meriţi soarta.

Decât rob, să vezi deasupra

Cârpa steagurilor roşii

Şi s-auzi cum strănepoţii,

Îşi vor blestema strămoşii.



(scrisă în anul 1955 pentru a fi îndemn de luptă împotriva comunismului şi unire celor ce vor citi)

A doua creaţie aparţine unui intelectual, profesor de Limba şi Literatura Română pe valea Slănicului, poetul  George Befu şi se numeşte „Poveste”:

De Paşte mama ne cumpăra noi straie…

Şi-atuncea… focu-n sobă nu-l mai făceam cu paie!

Şi… tata se-ngrijea s-avem tain la vite,

Când… nu erau de colţii otăvii priponite!

Biserica cea veche de Denii răsuna

Şi-n Săptămâna Mare tot omul bun era,

Căci neamuri şi vecini atunci se-mpăcau

Şi, spovediţi la popa, se-iertau şi-mpărtăşeau.

Cu toţi din Trupul Domnului mâncau şi Sânge beau

Şi… sufletul prin Postul cel Mare-şi curăţau!

Mătăniile sfinte curgeau înspre ţărână

Şi toţi credeau că au pe Dumnezeu de mână!

Căruţele-nvechite, cu roţile-nfundate,

Cărau prin praf sau gloduri… s-avem de Paşti bucate!

Şi, noi, copiii, gardul şi poarta văruiam,

De Sfântul Gheorghe brazde cu iarbă aşezam

Pe stâlpii vechi ai porţii de scânduri… putrezite

Şi… înfigeam în brazde crenguţe de răchite!

Şi-n Săptămâna Mare, miros de cozonaci

Se-mprăştia-n sătucul cu înfloriţi copaci!

Şi… galben din oleandru lua mama şi-i vopsea…

Iar liliacu-n tufe… de Paşte înflorea!

Şi reparau flăcăii şi scrânciobul din sat

Şi… noi strângeam bănuţii prin colţ de internat,

Ne spânzuram trei zile în scrânciobul zglobiu

Şi ne zgâiam din cer la iureşul cel viu

Stârnit de fete-n hore încinse de flăcăi

Şi-n nări simţeam mirosul de fân uscat în clăi…

La Denii şi Înviere, naiv ne hârjoneam,

Ne picuram cu ceară, cu lumânări ne-ardeam…

Şi-ajunşi în cimitir, hârjoana în urmă o lăsam,

Pe dragile morminte… mici focuri aprindeam…

La morţii dragi lumina-nvierii împărţeam,

Cu pace-adâncă-n suflet spre case apoi porneam!

Şi ne-nchinam de-acuma cu „Hristos a înviat”,

Pân-ajungeam la şcoală, din nou… în internat.

În prima zi de Paşte, cu ou roş ne spălam

Şi-n cana cu ou roşu şi un bănuţ zvârleam!

Când auzeam fanfara la scrânciob cum răsună,

Noi o zbugheam de-acasă, sărind de voie bună…

Şi răsuna tot satul: „Hristos a înviat!”…,

Salcâmi… cu meri în floare se luau la sărutat.

La cei săraci dam ouă şi cozonaci şi pască,

Bunicilor… strigam „Mulţi ani ca să trăiască!”

…”Vin ruuuşiiii”… urlă satul în Săptămâna Mare!

Şi-n întuneric… satul s-a scufundat pe zare!

În noaptea-aceea tristă, de negruApocalips,

Bunicul… rămăsese înmărmurit, ca-n… gips!

Ne-a luat pe noi în braţe şi ne-a trecut pârâul,

Iar mama… se-ncinsese la pântece cu brâul,

Ca… spaima să nu facă să-i sară pruncu-afară,

În noaptea cea de groază, de iad şi de ocară!…

POVESTEA… mai departe oştiţi voi ca şi mine!…

De-atunci… nu mai am Paşte şi sărbători senine!

La nici o Înviere… Hristos n-a înviat,

Copilul sfânt din mine… e dus… şi l-am uitat!

Nici liliacu-n tufă, ceresc, n-a înflorit,

Bătrânul nuc, sărmanul, de mult a şi murit…!

(George Befu,primăvara lui 1976)

În încheiere redăm o poezie din închisoare, cu autor necunoscut, apărută în volumul antologic „Poezii din închisori”, culegere de Zahu Pană, Ed. „Cuvântul românesc”, Canada, 1982. Poate a fost murmurată încetişor, la vreme de noapte, între zidurile Penitenciarului de la Tg.Ocna, în acei ani grei de restrişte pentru poporul român. Merită menţionată şi aşezată la loc de cinste în patrimoniul nostru cultural.

Cântec de leagăn

Nani, nani frăţior,

noaptea e târzie,

nani, mâinile mă dor

şi mi-e somn şi mie.

Nani, mâini subţiri de crin,

ochi de mure coapte,

nani, vin părinţii, vin,

poate vin la noapte.

I-au luat răii-ntr-o seară

şi i-au dus, sărmanii,

c-au avut un gând de pară

pentru ţară, nani!

Tata este dus la mină,

mama la-nchisoare.

lapte n-ai avut la cină,

nani, frăţioare.

Nani, scumpe frăţior,

noaptea e târzie,

nani, mâinile mă dor

şi mi-e somn şi mie.

<<articol realizat de preotul Cătălin Ilie, parohia Slănic Moldova>>

Categorii:Istorie, Ortodox

Să scoatem justiția înafara legii!

Nu ştiu alţii cum sunt dar mie mi s-a urcat justiţia la cap. Am făcut intoxicaţie justiţiară de piele. Pentru prima dată în istoria bolilor contagioase, o erupţie de bubiţe s-a întins până-n dosul sobei unde crăpau mâţele de nervi în timp ce se jucau cu dânsa. Epidemia de bube corupţioniste s-a urcat pe vrejul de fasole pân’ ce, cu ochiul său atotcuprinzător, a contaminat însăşi esenţa babei oarbe ce ţine cumpăna nedreptăţilor în mână. Justiţia!

Unde eşti băi Ţepeş doamne!

ca punând mâna pe ei,

să-i împarţi în două grupe,-n

hoţomani şi-n derbedei,

Şi în două temniţi grase,

tu forţat să mi-i aduci,

ca un piroman temeinic

să îi laşi fără papuci

Ca pe nişte şobolani

Tu să îi striveşti îndat

Să le spargi şi scăfârlia

De tâlhari şi mitomani

Ca să ne scapi de urgie

Şi de tonţi şi mortăciuni

Să dai foc la puşcărie

Şi la casa de nebuni!

Ieri, pe la vremea apusului, mării se stârniră de ne povestiră toate posturile TV cum că o judecătoare, pe numele ei Elena Turcu, a scăpat basma curată, după 4 ani de tărăgănări în care Statul, adică eu cu tine, a plătit din propriul buzunar cheltuieli îndelungate de judecată pentru o cucoană turmentată, care chiar dacă nu a făcut nimic extraordinar de grav, a scăpat basma curată. Statul palmă-barbă-cot. Mai precis barba se aşează delicat în palmă, iar cotul se aşează pe masă, nepăsător la cuvinte sau sintagme precum dreptate, disciplină, spirit civic, breaslă, şi aşa mai departe.

De treci netul cu privirea,

îndelung tu n-ai să vezi,

denumitul procuror,

ce pe-al lui rechizitoriu,

ai fi vrut să îl dezmierzi.

Al lui nume de-ai să-l cauţi

Sau de vrei să îl botezi

În zadar o să te chinui

Și doar ai să eşuezi

Pământul nu poate să ne mai rabde. Nu ar trebui să ne mai putem răbda singuri! E ca şi cum n-am mai fi făcut duş de o lună şi, mergând liniştiţi mai departe, ne mai strivim un gândac de picior, fără vreo intenţie de a ne curăţa în curând. Călcăm într-o balegă şi ne facem că plouă aşteptând precipitații pe timp de secetă. Ne-a intrat o muscă-n ochi dar nu clipim ca să dăm bine-n poză. Ni s-a suit un crocodil pe căciulă, dar speram să fie confundat c-o muscă, pentru că avem pile la academia română unde se poate da o definiţie abstractă a crocodilului pentru a fi categorisit simultan cu musca.

De foarte curând îmi povesteşte o cunoştinţă cum că privind de la etajul 9 la maşina proprie şi personală, parcată regulamentar vizavi de o maşină de poliţie, a observat cum un hoţ îi sparge parbrizul şi în strigătele ei neputincioase, ţiganul o ignora fiind ocupat cu a-i fura telefonul uitat în maşină. Cum de a lăsat nesimţita aia telefonul în maşină?! L-a lăsat pentru că în secunda în care şi-a părăsit autovehiculul a alunecat în absurditatea viziunii precum căreia lumea în care trăieşte este una normală! Coborând la miliţienii care stăteau relaxaţi după ce văzuseră isprava a primit răspunsul edificator: „nu avem jurisdicţie aici, pentru că suntem din alt sector!”. Nu caut babe cloanţe pe pereţi şi nu mă aştept la vre-un auto denunţ al poliţailor, ci mă întreb ce s-ar fi întrebat dacă domnişoara ar fi apucat cu mânuţele ei delicate un bolovan din proximitate şi ar fi alterat parbrizul domnilor miliţieni vizitatori din alte meleaguri, sectoare sau alte jursidicţii. Dicţia dumnealor s-ar fi schimbat în acest caz? S-ar mai fi pus problema jurisdicţiei?

Lăsând la o parte problema cunoştinţei mele, cucoana prinsă beată în flagrant blagoslovind alţi miliţieni cu vorbe de ocară, a fost filmată, difuzată pe toate canalele, martori s-au pus chezaşi că s-a sustras de la recoltarea de la probe edificatoare în privinţa alcoolemiei, asta după ce etilotestul o trimisese la recoltarea unor probe care în cele din urmă i-au dovedit o alcoolemie de 1‰ şi, chiar dacă proba spitalicească era clar una incriminatoare, s-a dovedit a fi ineficientă. De ce? Nu era dublată de o altă probă de sânge! Se presupune astfel că dacă io-ţi sparg ţeasta cu o nicovală de cap voi trăi bine mersi încontinuare pentru că nu s-a dovedit că ţeasta matale este una standard, iar eu doream doar să îţi fac masaj capilar, tet-a-tet. Din dragoste şi prietenie. Amiciţie. Colegialitate.

Cucoana judecătoare a tras nişte sfori pe la colegii dumisale şi cauza s-a pierdut în neantul mass-mediei. Dovezile erau clare şi din punct de vedere juridic şi din cel al martorilor. Nimic n-a fost mai elocvent la Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) decât prezenţa dovezilor neconcludente.

Următorul pas ar fi ca statul român să se dea singur în judecată la CEDO pentru că nu a recoltat destule probe, pentru ca beţiva să câştige câțiva dolărei de pe urma noastră.

Dacă dovezile clare nu sunt deajuns, atunci propun scoaterea justiţiei înafara legii. Legea a fost depăşită de vicii de procedură. Bunul simţ ar justiţia mult mai bine de unul singur. Beţiva ar lua loc la beci, poliţaii s-ar pune în mişcare, iar procurorii şi judecătorii s-ar pune pe treabă. Ca decizie auxiliară, politicienii ar fi scoşi înafara legii şi legaţi cu lanţuri pentru corupţie, presupunând că dacă există un politician corect atunci excepţia întăreşte regula!

Postul și unitatea familiei

HRISTOS A INVIAT!

Acum, după ce s-a încheiat cel mai important post creştin al anului, vom fi tentaţi să ne luăm o perioadă de delăsare de la ritul ortodox. Părintele Epifanie ne arată câteva argumente solide pentru care să ne păstrăm fermitatea:

Despre Postul Mare putem spune că este chiar de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a fost pildă cu postul. Înainte de a pleca la propovăduire, S-a dus în pustie. Fiind om dar şi Dumnezeu, diavolul L-a ispitit şi pe El. Partea trupească, care era partea omenească, a flămânzit. Atunci diavolul s-a apropiat şi I-a spus: Dacă Te închini mie, eu din aceste pietre voi face pâini. Şi atunci Mântuitorul îi răspunde: Înapoia Mea, Satano, pentru că omul nu va trăi numai cu   pâine ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu.

Deci primul post îl avem de la Mântuitorul.  Apoi ţinem posturile pentru partea lor spirituală ca şi pentru diversificarea mâncării. În cursul săptămânii din afara posturilor miercurea şi vinerea iarăşi se posteşte. De ce postim miercurea şi vinerea? Miercurea au hotărât iudeii ca să-L răstignească pe Mântuitorul. Iar noi, ca popor creştin, pentru că Mântuitorul a făcut această jertfă pentru păcatele noastre, postim miercurea. Vinerea de ce-o postim? Prin faptul că în această zi Mântuitorul a fost răstignit tot pentru păcatele noastre. Iată că aceste două zile au legătură cu Însuşi Mântuitorul.

Eu m-am trezit în familie cu aceste posturi frumoase, nemaipomenite. Nu era preot. Era al treilea din treisprezece, dar părinţii mei care erau creştini ne-au crescut cu frică de Dumnezeu prin lucruri frumoase şi prin exemplele lor.

– Tată, zice, de-acum este miercuri, sau vineri şi nu mâncăm. Apoi venea Postul Mare. Era săptămâna de după Duminica Vameşului şi a Fariseului. După ce mâncam o săptămână la rând carne, întrebam: dar de ce mâncăm noi aşa? Păi mâncăm pentru cei care sunt mai pofticioşi. După aceea, a doua săptămână, de după Duminica Fiului Risipitor, era vârstată. Adică miercuri şi vineri erau zile de post. La urmă venea Săptămâna albă Noi copiii întrebam: dar ce este Săptămâna albă? Nu erau cărţi. Păi uite acum se mănâncă numai lapte, brânză, ouă şi peşte. Dar de ce? Tată, zice, după o mâncare de carne se obişnuieşte corpul cu o mâncare mai uşoară. Şi după aceea zice tata: de acum tăiem cepul la vin. Dar de ce îl tăiem? Păi postim şi de vin. Şi îl mai facem cepul la Blagoveştenie. Nu ştiam ce înseamnă. La Buna Vestire când se dezlega la vin şi mâncam peşte.


Nu ştiu de ce după 80 de ani fac o comparaţie: nici un copil de atunci nu cerea să mănânce ouă sau altceva în post. Nu exista. Era o masă foarte frumoasă, rotundă cu scăunele şi spuneam rugăciunea Tatăl nostru. Ce frumos era! Dar nu mâncam pe rând. Aveam pe câte cineva mai mic care se plângea de foame. Uite acum facem, mamă, şi aşa ne ţinea pe toţi până era gata mâncarea. Venea apoi sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului. Doar la Blagoveştenie şi la Florii se făceau petreceri, restul nu se mai făcea nimic.

În această perioadă, noi aveam vaci şi oi şi păsări. Se adunau multe ouă. Se făcea o putină mare de lapte acru, noi nu mâncam laptele. La sfârşit era o bucurie când la Paşti veneam şi mâncam aceste bunătăţi, dar tot cu rânduială. Şi tare frumoasă ne-a fost copilăria. Fac o comparaţie acum cu familiile creştine de azi. Mărturisesc creştinii noştri: vine soţia şi o întreb dacă posteşte. Eu postesc, părinte, dar soţul nu posteşte. Păi de ce? Iată, nu posteşte. Şi ce faci? Păi fac mâncare. Ai un copil? Am. Copilul cu cine ţine? Păi ţine cu taică-său. Ei, acesta nu mai este post pentru că nu este unitatea celor doi părinți. Ei trebuie să fie de comun acord şi cu postul. Vine apoi necredinţa, vin supărările şi necazurile pentru că noi nu mai ținem aceste posturi care sunt foarte frumoase.

Postitorii îl au ca exemplu şi pe Sfântul Ioan Botezătorul. El n-a mâncat carne. Dumnezeu spune că sunt tot felul de drăcușori care chinuie pe oameni. Şi însuşi faptul de a nu posti. Dacă am avea credinţă am putea posti. Orice lucru dacă vrei să-l faci, de n-ai credință nu-l faci. Şi tot acolo spune Mântuitorul că acest soi de draci ies numai cu post și cu rugăciune. Iată, Mântuitorul ne îndreaptă.

Vorbeam odată cu un medic: Părinte, nu știu cine a făcut postul, fie Biserica, fie Medicina. Dar dacă ne gândim așa că de la 25 decembrie, când ieşim din post, omul gospodar taie un porc, mănâncă şi miercurea și vinerea carne, şi se îngroaşă sângele. Vine primăvara. Dacă se îngroaşă sângele ce mai facem? Atunci iată că Biserica a hotărât să se postească patruzeci de zile. Şi nu mai mergeau la doctori. Iar aceştia să le spună: iată, să nu mai mănânci carne, ci numai supe. Şi socotesc că e de mare ajutor postul.

Mai este și post negru când nu se mănâncă nimic până la ora 15, când a murit Mântuitorul. Şi acesta este un post binefăcător pentru că Dumnezeu vede râvna noastră într-o problemă şi prin postire de multe ori se realizează niște lucruri. Dar eu socotesc că postul este un echilibru. Eu îl socotesc ca la o moară. Acolo sunt două pietre. Acele pietre din când în când trebuie ferecate. Morarul oprea moara și începea să bată piatra. Din cauza grăunțelor multe se înfundau aceste şănţuleţe şi nu mai erau acei dințișori. Dar venea morarul cu ciocanul şi fereca piatra. Ei, aşa-i şi stomacul nostru. Dacă tot mâncăm mereu numai mâncăruri grase, trebuie neapărat ferecat. Dar noi nu-l mai ferecăm. Şi dacă nu-l mai ferecăm ne ducem la doctor.

Mi-amintesc de Postul Crăciunului. La noi se postea întotdeauna. Nu se tăia porcul niciodată înainte de Crăciun, așa cum văd acum. Posteşte omul, dar o săptămână din post, ultima, a mâncat. Părinte, zice, am mâncat vreo două zile. Dar de ce? Păi am tăiat porcul și am făcut pomana porcului. Măi omule, zic, ai o haină bună și ai tăiat un petic de acolo. Îi zic iarăşi: dacă ai mâncat, faci două sute de mătănii ca să te împărtășești. Se duce şi face canonul apoi vine şi se împărtăşeşte. Al doilea an vine şi face tot așa. Ei, acum nu te mai împărtăşesc.

La noi în sat era o tradiție: fie că preotul sau altcineva îi va fi învăţat pe oameni, porcul nu se tăia niciodată înainte de Crăciun. Ci se tăia între Crăciun și Anul Nou când se mănâncă de-a rândul.

După ce am ajuns preot, având contact cu creștinii noştri, îi întrebam de post. La ei am aflat că, după ce postim patruzeci de zile, stomacul se lenevește. Şi atunci dacă-i dai direct mâncare grasă de porc, sigur că te îmbolnăvești. Atunci ce făceau creştinii? Tăiau o pasăre-două pentru cele trei zile ale Crăciunului. Astfel se obișnuia stomacul cu mâncarea mai grasă de după aceea.

Eu țin foarte mult la post pentru că l-am apucat de mici copii. E o problemă cu tineretul. Mulţi zic: ei, părinte, e copil mic și lasă-l să mănânce. Oameni buni, copilul învaţă lucrurile bune de la început, din cei șapte ani de-acasă. Dacă mama şi tata n-au postit, cum să postească el? Dacă mama şi tata nu s-au închinat la masă, cum să se închine el? Am să vă spun o întâmplare adevărată. Într-o familie, mama mereu spunea copilului: închină-te, mamă, la masă! După se ce scula, iar: închină-te, mamă! Seara: Închină-te, mamă! Dimineața: Închină-te, mamă! Ei, până a crescut mare de gura mamei mai făcea el rugăciunea. Se face de cinci ani. Taică-său tăia lemne afară. Copilul îi zise: tată, așa-i că atunci când voi fi mare n-am să mă mai închin?

Iubiți credincioşi, care era situaţia? Acest copil vedea că mama îi spunea să se închine, dar tatăl lui nu se închina. De aceea trebuie o mare unitate în familia creștina. Dacă ambii părinţi vor posti, copiii vor iubi postul și când vor fi mari. Dacă au învăţat în cei şapte ani de acasă să se deprindă cu postul şi cu rugăciunea, sigur că vor reuși să biruiască lumea cu toate ispitele ei de mai târziu.

Dorim tuturor credincioşilor post uşor şi bucuria Învierii!

<<Arhimandrit Epifanie Bulancea, mânăstirea Măgura Ocnei, 2011>>

Categorii:Ortodox

Învățături pentru ziua de Sâmbăta Mare

În Sfânta si Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască si trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viată vesnică.

– Vom pomeni cu darul lui Dumnezeu în Sâmbăta cea Mare înmormântarea Domnului Hristos, petrecerea în mormânt a Mântuitorului nostru. Vom avea în vedere cele ce s-au petrecut pentru noi si pentru a noastră mântuire în această zi. Si anume, îl vom avea în vedere pe Mântuitorul Cel ce a fost în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul si în Rai ca un Dumnezeu cu tâlharul, care a fost cu dumnezeirea pretutindeni: si cu trupul în mormânt, si cu sufletul în iad, si împreună cu tâlharul cel mântuit în Rai. E o zi în care ne arătăm nedumerirea si totodată convingerea că moartea s-a întâmplat în viată, că Viata a primit moartea. Căci zicem: “În mormânt, Viată, pus ai fost, Hristoase, si împărătia iadului Tu ai zdrobit”. Ne gândim la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în care se întâlnesc cele potrivnice: moartea si viata. Moartea prin despărtirea sufletului de trup si viata prin faptul că vorbind cu Domnul Hristos noi zicem: “Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce esti fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii. Iar când ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Dătătorule de viată, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Tie”. Rânduiala Bisericii noastre este ca îndată după ce se spun cu cântare cuvintele în care facem prohodirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îndată după aceea se pomeneste Învierea. Pentru că noi aducem aminte de moartea celui fără de moarte, aducem aminte prin prohodire de cel ce a murit fără să moară cu dumnezeirea, si în cazul acesta ne minunăm de Domnul nostru Iisus Hristos si nu uităm de învierea Lui. “Desi rabzi răstignire”, am zis în vinerea cea mare, “Tu esti Fiul si Dumnezeul meu”. Si putem spune în continuare: “Desi esti în mormânt, Tu esti Dumnezeul meu”. În această sâmbătă a tăcerii suntem chemati de Sfânta noastră Biserică în cuprinsul Sfintei Liturghii să tăcem cu gândurile noastre iscoditoare si să zicem:

“Să tacă tot trupul omenesc si nimica pământesc în sine să nu gândească, căci Împăratul Împăratilor si Domnul Domnului merge să se junghie si să se dea de mâncare credinciosilor. Si merg înaintea Lui puterile îngeresti cu toată domnia si stăpânia, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia”.

Asa se spune la Sfânta Liturghie. Asa trebuie să spunem si noi în constiinta noastră, asa trebuie să gândim si noi despre tainele mai presus de întelegere. Să tacă firea omenească cu gândurile ei pământesti si să audă, să asculte, să vadă pe cei care îl însotesc pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în moarte si prin moarte spre învierea cea de a treia zi, pe care o asteptăm si pentru care ne-am rugat să o ajungem ca să ne închinăm Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos fără de osândă si să ne împăcăm cu toti. Să le zicem frati celor ce ne urăsc pe noi si asa, în ziua Învierii să strigăm: “Hristos a înviat din morti cu moartea pe moarte călcând si celor din morminte viată dăruindu-le”.

Pentru vremea la care am ajuns ne-am rugat de-a lungul întregului post al Pastilor. Am zis la Liturghia Darurilor mai înainte sfintite rugăciune către Dumnezeu: “Dă-ne nouă, Bunule să luptăm lupta cea bună, calea postului să o săvârsim, credinta nedespărtită să o păzim, capetele nevăzutilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm si fără de osândă să ajungem a ne închina si Sfintei Învieri”. Am ajuns în ziua Sfintei Învieri, am ajuns să ne închinăm Sfintei Învieri. Biserica însă ne cere ceva anume si zice:

“În Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea si unii pe altii să ne îmbrătisăm, si să le zicem frati si celor ce ne urăsc pe noi si asa să strigăm: Hristos a înviat din morti cu moartea pe moarte călcând si celor din morminte viată dăruindu-le”.

Întrebarea firească pentru fiecare dintre noi este: Ne închinăm cu adevărat Sfintei Învieri? Le zicem frati celor ce ne urăsc pe noi? Suntem binevoitori fată de toti oamenii? Dacă da, atunci suntem fericiti, pentru că trăim Ziua Învierii întru care dorim să ne luminăm. Spunem că Pastele Domnului sunt o trecere de la moarte la viată si de pe pământ la cer. Chemăm cerul si pământul să se veselească si zicem: “Cerurile după cuviintă să se veselească si pământul să se bucure, si să prăznuiască toată lumea cea văzută si cea nevăzută că Hristos a înviat, veselia cea vesnică”. Pentru că stim că “prăznuim omorârea mortii, sfărâmarea iadului si începutul altei vieti vesnice”. Si de aceea “lăudăm pe Pricinuitorul, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părintilor si preamărit”. Avem bucuria să vedem pe “Soarele dreptătii tuturor viată răsărind”, ne gândim la lumina Învierii, la bucuria izvorâtă din mormântul cel dătător de viată al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne bucurăm si noi împreună cu uncenicii Mântuitorului, care s-au bucurat văzându-l pe Domnul (In. 20, 20) si răspundem chemărilor Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice:

“Toti să vă ospătati din ospătul credintei, toti să luati bogătia bunătătii. Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărătia cea de obste, nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Si aceasta mai înainte apucând Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos, s-a amărât că s-a stricat, s-a amărât că s-a batjocorit, s-a amărât că s-a omorât, s-a amărât că s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pământ si s-a întâmpinat cu cerul, a luat ce a văzut si a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Înviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Înviat-a Hristos si au căzut dracii. Înviat-a Hristos si se bucură îngerii. Înviat-a Hristos si viata vietuieste. Înviat-a Hristos si nici un mort nu este în mormânt. Că Hristos înviind din morti începătură celor adormiti S-a făcut. A aceluia este slava si stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.

În această atmosferă trăind, suntem cu adevărat oameni care prăznuim Învierea Mântuitorului si dăm slavă celui ce a înviat din morti cu moartea pe moarte călcînd.

“Hristos a înviat, ce vorbă sfântă!
Îti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parcă serafimi-ti cântă
De câte ori crestine tu auzi.
Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poienita-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic si de măr.
În stupii de albine fără gres,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cires.
Dar, vai, în suflet ti-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta, crestine
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simti măcar acum pornit spre bine?
Măcar acum te simti mai bun, mai blând?
Simti tu topită-n suflet vechea-ti ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ti-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ti gură?
Iubirea pentru semeni o simti jar?
O, dacă aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânti: Hristos a înviat!”

SURSA

Categorii:Ortodox