Prima pagină > Ortodox > Rugăciunea este starea de simțire a lui Dumnezeu

Rugăciunea este starea de simțire a lui Dumnezeu

A vorbi sau a cugeta în această lume secularizantă despre rugăciune reprezintă un demers provocator şi riscant. Acest fapt presupune a aduce în centrul atenţiei o problemetică fascinantă, dar, paradoxal, lipsită de rezonanţă pentru cultura modernă, în care este greu să mai distingi esenţialul de nonesenţial şi normalul de paranormal. Lumea contemporană, în marea ei majoritate, nu mai percepe rugăciunea ca pe o valoare inestimabilă pentru că nu o mai practică şi, drept urmare, nu-i mai cunoaşte puterea transfiguratoare, resursele infinite şi puterea minunată în reconfortarea interioară a omului, din toate punctele de vedere (afectiv, psihic, spiritual Apostol Pavel îi îndemna creştini să se bucure: „Bucuraţi-vă pururea în Domnul. Şi  iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Flp 4, 4). Bucuria curată izvorăşte din roada prezenţei Duhului Sfânt în inima omului (cf. Gal 5, 22), ceea ce înseamnă că dobândirea prezenţei permanente a lui Dumnezeu în cele mai dinăuntru ale omului conştient se face prin rugăciune.

Rugăciunea este, deci, marele secret pe care lumea din Biserica primară îl trăia plenar, însă, din păcate, lumea modernă nu-l mai descifrează. Rugăciunea este strategia optimistă pentru aflarea fericirii pierdute, cum e răspunsul la toate problemele pe care viaţa sau societatea în care trăim ni-l înfăţişează.

S-au dat multe definiţii rugăciunii, unele mai frumoase decât altele. Amintesc doar una: rugăciunea este starea de simţire a lui Dumnezeu. Mii de oameni din lumea noastră sunt dornici de o întâlnire cu Dumnezeu şi sunt dispuşi să dedice pentru aceasta foarte mult timp din viaţa lor. Aceştia sunt oameni ai rugăciunii permanente. Ei devin „teologi” fără să studieze structurat ştiinţa teologiei. De fapt, Sfântul Evagrie Ponticul a sesizat aceasta de foarte mult timp zicând: „cel care se roagă este teolog”. Adică cel ce ştie să intre prin rugăciune în legătură directă cu Dumnezeu, acela se odihneşte în El participând la Taina persoanei Lui fără să se confunde cu El, iar Dumnezeu îi descoperă noi valori spirituale şi noi sensuri ale existenţialităţii. Puterea cu care Dumnezeu se descopoeră unui suflet smerit şi sincer în rugăciune, depăşeşte de infinite ori forţa viziunii sau a vedeniei. Viziunea sau arătarea lui Dumnezeu, a unui înger sau a unui sfânt, constituie pentru mulţi oameni ai zilelor noastre garanţia supremă a realităţilor transcedentale. Cu toate acestea viziunea se pretează la foarte multe iluzii. Ea presupune o relevare exterioară a unui personaj oarecare, fie el sfânt, în timp ce rugăciunea păstrează marile experienţe în plan interior. Pe Dumnezeu nu trebuie să-L vezi, ci trebuie să-L simţi. Întâlnirea cu El în rugăciune constituie o experienţă interioară atât de complexă şi adâncă, încât aceasta nu poate fi exprimată prin limbajul convenţional, pentru că mintea şi inteligenţa trebuie să se oprească în faţa misterului divin. Dumnezeu rămâne inefabil, iar întâlnirea noastră în rugăciune cu El rămâne suprema descoperire a omului, aici, în „valea plângerii”.

Trebuie să subliniem şi faptul că rugăciunea autentică are exigenţele ei. Ea nu se dobândeşte în mod automat, fără anumite eforturi din partea noastră. Rugăciunea curată, adevărată presupune prezenţa Duhului Sfânt, care El Însuşi se roagă în noi „cu suspine negrăite” (Rom 8, 20). Deci, rugăciunea adevărată este condiţionată de venirea Duhului Sfânt, de o „epicleză“ a Duhului Sfânt, făcută nouă, fiecăruia, în mod individual. Duhul Sfânt, odată coborât în inima noastră, ne face să trăim în planul realităţilor divine şi umane, iar rugăciunea se realizează de la sine, fără nici un efort uman, întrucât Dumnezeu doreşte tot cea ce dorim noi pozitiv şi util în perspectiva întâlnirii cu El. În acel moment viaţa noastră devine viaţa Lui, voinţa noastră, voinţa Lui, lucrarea noastră, lucrarea Lui. Deci, El se alătură aspiraţiilor noastre pe care le înalţă şi le înnobilează, le conferă o nouă dimensiune şi o nouă finalitate, le sporeşte în demnitate şi amploare, dându-le perspectiva vieţii veşnice. În acelaşi timp, Duhul Sfânt, transformă „tentativa” noastră de rugăciune în rugăciune autentică. Omul, de unul singur, nu este capabil de rugăciune, întrucât aceasta este o întreprindere în doi. Este o conlucrare, o împletire de eforturi, o întâlnire între om şi Dumnezeu.

Prin urmare, rugăciunea, ca prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în om, aduce mângâiere, pace, linişte şi bucurie şi ea ne dă prilejul fericit să ne unim cu Dumnezeu, izvorul bucuriei şi al vieţii veşnice. De aceea rugăciunea a fost numită de către Sfinţii Părinţi „respiraţia sufletului”, „termometrul credinţei”, „lucrarea minţii ascunsă în inimă“ etc.

Pentru a dobândi aceste bunătăţi inefabile, Biserica, mamă care pregăteşte fiii ei pentru întâlnirea supremă cu Dumnezeu, învaţă şi pune la dispoziţie mijloacele de dobândire a acestui atribut fiinţial. Unul din aceste mijloace este punerea la dispoziţia celor care vor să se roage a diferite cărţi de rugăciuni, în care creştinul găseşte tot ce are nevoie pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu în orice moment al zilei. Dar, din păcate aceste cărţi de rugăciuni apar fără binecuvântarea noastră, a ierarhilor, iar unele rugăciuni, alcătuite la întâmplare, pe lângă faptul că sunt neinspirate, pot avea un conţinut teologic eronat şi nu aduc folosul scontat. De aceea, îi sfătuim pe credincioşii noştri, prin intermediul acestei publicații, să-şi procure cărţi de rugăciuni, acatistiere, psaltiri etc. numai de la Biserică şi pe cele care sunt tipărite sub Binecuvântarea unui ierarh al Bisericii noastre Ortodoxe.

Fie ca Dumnezeu să îi binecuvânteze pe toţi cei care se roagă în Duhul Bisericii!

 ASCULTĂ, IISUSE

 

Ascultă, Iisuse, o rugă de jar

Din locul în care se nalţă spre Tine

Şi toarnă-mi în suflet tărie şi har

Să nu mă-nspăimânte talazul ce vine.

Alină-mi durerea în drumul cel lung

Şi-mi mângâie dorul trezit dimineaţă,

O candelă-aprinsă să-l am când ajung

Cununa iubirii în veşnica viaţă.

Şi-ajută-mi iubirii ’nainte de-apus

Să-mpartă mai rodnic sfinţita comoară

În cântec şi-n raze să-mi zboare în sus

Dorinţa de-Acasă plângând în cămară.

Iisuse, lumină-mi seninul meu tot,

Împarte-mi deasupra azurul în două

Cât dorul să-mi scape ca tainic să pot

Să-Ţi scriu o cântare cu pana cea nouă.

Şi-apoi orice noapte şi-ar face sălaş

Eu fi-voi cu Tine deasupra-n lumină…

O, Doamne, deschide-mi mai grabnic făgaş

Iubirii aprinsă de doruri să vină.


Anunțuri
Categorii:Ortodox
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: