Prima pagină > Ortodox > Părintele Galeriu vorbește despre Nicolae Paulescu

Părintele Galeriu vorbește despre Nicolae Paulescu

“Paulescu” Cel mai mare interpret stiintific al divinitatii

De ziua Sarbatorii Nasterii Maicii Domnului, duhovniceste suntem Indemnati sa aducem un omagiu lui Nicolae C. Paulescu – a carui descoperire epocala In serviciul umanitatii din anul 1921 a fost praznuita In zilele din urma ale lui august 2001. Paulescu a trait In lumina de taina a Preacuratei, menita a fi, deopotriva, Fecioara si Mama; altfel spus, menita a uni, In simbioza de har, castitatea si maternitatea. In castitatea pura a spiritului vezi adevarul si In iubire materna iubesti lucrarea si rodul adevarului, cum iubeste mama, jertfelnic, pruncul. In acest sens, Revelatia divina pune In lumina taina Preacuratei ca paradigma In opera mantuirii. Fiul lui Dumnezeu S-a Intrupat de la Duhul Sfant, „Duhul Adevarului” si din Fecioara. Ea a fost pregatita ca „vas ales”. Patriarhul Filotei al Constantinopolului, talcuind cuvantul Pildelor lui Solomon: „Intelepciunea si-a zidit casa…” (Pilde 9, 1), arata pe Maica Domnului drept „casa a Intelepciunii lui Dumnezeu”, a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica, In Acatistul dedicat dumnezeiestilor ei Parinti, Il cinsteste pe Sf. Ioachim rostind: „Bucura-te ca tu pe toti parintii ai Intrecut…/ te-ai Invrednicit a fi parinte Maicii lui Dumnezeu”, iar pe Sf. Ana de asemenea: „Bucura-te ca prin nasterea ta s-a stins datoria pacatului…/s-a tesut cortul Imparatului”. Si, Intr-adevar, Ioachim si Ana si-au primit darul Nasterii Preacuratei la batranetile lor, Intru care, dupa cuvantul Sf. Maxim Marturisitorul, firea „si-a apropiat limpezimea cea dintru Inceput”. Iar, dupa inspiratul cuget al lui Ion Heliade Radulescu, „Mesia, sau Logosul, prin natura Sa avea sa fie rodul Sfantului Duh, care, peste tot In Evanghelii, In epistolele Apostolilor, In Cartile Parintilor Bisericii, e slavit si Inteles ca Duhul Adevarului… Deci ratiunea este rodul Duhului Adevarului. Dar unde e conceput Logosul de catre Duhul Adevarului? – In sanul unei Fecioare”(Souvenirs et impréssions d’un proscrit, Paris, 1850, p. 23).

De aceea, In Intelesul adanc al descoperirii dumnezeiesti, nu te poti realiza, Implini ca om de stiinta, ca filosof, deci iubitor de Intelepciune, ca artist si In orice act creator, decat In duhul acesta al Preacuratei, harazita a fi, cum s-a rostit mai sus, deopotriva, Fecioara si Maica. Nicolae C. Paulescu nu numai ca aduce, prin gandirea si opera lui, un omagiu Maicii Domnului, ci Insasi viata lui, In Intregul ei, a fost un omagiu adus Maicii Domnului, prin care se reveleaza, In simbioza pilduitoare, castitatea si maternitatea. La moartea lui, Nicolae Iorga, pe atunci prim-ministru, scria: „Profesorul Paulescu… a trait ca un mucenic si a murit ca un sfant”. Si precizeaza: „Cine l-ar fi vazut, discret, rece, tacut, nu si-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea In urma sa. A trebuit ca moartea sa dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credinciosi pentru ca revelatia sa se produca si sa se cunoasca numarul si Insemnatatea descoperirilor lui”. E marturia unui savant cu opera uriasa, la adresa altui savant de aceeasi maretie. Ceea ce, de sesizat, Il distingea sacru pe Paulescu, dupa marturia lui Iorga, era harul, viata pana la sfintenie a acestui om. In acest sens, i-am vazut viata ca un omagiu adus Maicii Domnului, Fecioara si Mama, stiind ca munca lui de savant era Insotita, sustinuta, luminata de puritatea lui morala, de castitatea lui. Ar trebui stiut, o data mai mult, ca In nici un domeniu al existentei nu se poate realiza, Implini o opera autentica fara aceasta simbioza Intre munca stiintifica pentru adevar si sfintenia vietii pentru adevar. Numai atunci, dupa cuvantul Mantuitorului: „Adevarul te face liber”.

Nicolae C. Paulescu face parte dintre acele spirite mari, dedicate Intregului adevar, vazut cu ochii omului de stiinta, cu ochii filosofului, cu ochii omului credincios. Gandirea, opera lui reprezinta un crez, cunoscut, trait, marturisit, ca adevarul credintei, ca Ortodoxia careia i-a fost fiu fidel, cu devotiune, pana la consimtamantul smerit al savantului de renume mondial de a fi, totodata, epitrop al bisericii lui parohiale.

Viziunea lui stiintifica, definita de ucenicul si biograful lui, docent dr. V. Trifu, ca Fiziologie filosofica1, este sintetizata In cele trei prelegeri publicate succesiv In anul 1905: Finalitatea In biologie (14 februarie), Materialismul (16 februarie), Suflet si Dumnezeu (18 februarie). Aceste expuneri, numite de el, simplu, „lectii”, constituie mesajul capital al gandirii, al conceptiei lui despre existenta si viata si ni se reveleaza ca un catehism stiintific al oricarui intelectual autentic.

Tema fundamentala a gandirii lui, ca profesor de fiziologie, a fost finalitatea, potrivit propriu-zis specialitatii pe care a Imbratisat-o: finalitatea In biologie. Ceea ce va preocupa permanent gandirea secolului XX – spre pilda, pentru un Merleau-Ponty, omul este dedicat sensului, iar Jean Lacroix afirma: „Dumnezeu este sensul lumii iar lumea este limbajul” – Paulescu vazuse adanc, Inca la Inceputul secolului si In plin materialism, vazuse In sens statutul fundamental al existentei, al creatiei, respectiv al fiintei vii. Orice existenta, orice fiinta vietuitoare, In organizarea ei, de la celula la tesuturi, organe, aparate, ne dezvaluie deodata „un plan prestabilit”, caruia, cum observase Claude Bernard, fiinta i se supune ca „unui ordin primit la origine, si caruia i s-au supus, de asemenea, parintii, mosii si stramosii ei, de cand rasa si specia ei exista”. Intreg acest plan e dirijat catre un scop, „prezinta un caracter evident de finalitate”. „Finalitatea morfologica si fiziologica reprezinta, asadar, pentru Paulescu, trasatura distinctiva a fiintelor vietuitoare”. Finalitatea ni se dezvaluie atunci ca „un Intreg fondator” al vietii, care calauzeste tainic faptura si care numai In om se constientizeaza. Aceasta realitate profunda a vietii se manifesta prin instincte, individuale si sociale, numite semnificativ de Paulescu „legi divine”. Si de observat cat de clar distinge el Intre normalitate si maladie. El vede fireasca relatia dintre normalitate si finalitate, In finalitate dezvaluindu-se sensul creator al existentei, si consemneaza eroarea pe care o comit unii savanti „care vad finalitate In maladii, cand finalitatea nu exista decat In fiziologie”; In timp ce maladia consta tocmai In distrugere, se arata ca o inversiune a finalitatii, a sensului creator al existentei.

Privind materialismul, Paulescu a aratat ca aceasta doctrina „pacatuieste grav In contra regulilor celor mai elementare ale logicii: – Inchide ochii In fata caracterului de finalitate, caracter distinctiv al faptelor vitale; – identifica printr-o confuzie a fiintei vii cu cadavrul sau, cu un corp brut; – e rezultatul unui rationament fals, care presupune ca In natura nu exista nimic In afara de ceea ce cade direct sub simturile noastre; or se stie ca chiar materia, cum o concep materialistii, scapa actiunii lor directe; – doctrina materialista este incapabila sa explice faptele vitale, morfologice si fiziologice; astfel, ea nu poate da seama nici de formarea, dupa un plan prestabilit chiar la Inceputul vietii, a unor organe care nu vor functiona decat mai tarziu; nici de evolutia care se efectueaza In vederea reproductiei; nici de Inlantuirea sau coordonarea fenomenelor vitale In vederea unei serii de scopuri, al caror termen ultim este subzistenta individului si perpetuarea speciei”. Privind doctrina „generatiei spontanee”, potrivit careia „fiintele vietuitoare deriva din substanta bruta In mod spontaneu, adica fara alte interventii decat aceea a energiei pe care o poseda materia acestei substante”, Paulescu aduce ca raspuns demonstratia critica a lui Pasteur, care „a expulzat aceasta teza pentru totdeauna din stiinta”. De altfel, savantii, In consens, afirma ca: „In conditile experimentale cele mai diverse pe care le putem imagina, ea sgeneratia spontanee – n.n.t nu se produce niciodata” Intrucat „fiinta vietuitoare nu se formeaza decat prin filiatie, prin interventia unui organism viu, preexistent”. Si aceasta a doua prelegere se Incheie cu sintagma: „Materialismul nu este decat un tesut de erori, o doctrina raufacatoare care Impiedica progresul stiintei vietii”.

In a treia prelegere, Suflet si Dumnezeu, Paulescu se ocupa, mai Intai principial, de ipoteza darwinista. El observa ca „doctrina darwinista (transformista, evolutionista) pretinde ca fiintele vietuitoare sunt supuse la un fel de alegere, de selectie, care recunoaste trei factori principali: variabilitatea, ereditatea si lupta pentru existenta”. Acesti factori se manifesta astfel: variabilitatea produce modificarile caracterelor vietuitoarelor, utile sau vatamatoare individului; ereditatea transmite modificarile descendentilor; lupta pentru existenta are ca efect exterminarea fiintelor care, prin variabilitate, au suferit modificari inutile sau vatamatoare ale caracterelor lor; ea nu lasa sa subziste si sa perpetueze decat acele fiinte ale caror caractere s-au modificat In sens util. „Aceasta ingenioasa ipoteza, capabila sa explice admirabila armonie ce domina lumea vietuitoare, fara sa recurga la interventia cauzelor finale, a fost primita de materialisti cu un entuziasm indescriptibil, zice Paulescu, Intrucat ea salva sistemul lor de falimentul ce-l ameninta”. Dar, totodata, el dovedea: „Observatia prelungita timp de mai multe mii de ani constata ca omul ramane om; cainele caine; stejarul stejar”. Si Darwin „nu aduce nici un fapt care sa demonstreze In mod evident transformarea macar a unei specii actuale Intr-o alta alta specie actuala”. Astfel ca motivele pe care se bazeaza Darwin „sunt iluzorii… In natura nu se produce nici o variabilitate nedeterminata si nelimitata a oricarui caracter, nici transmisie ereditara definitiva a tuturor modificarilor dobandite”.

In schimb, viziunea lui Paulescu va fi confirmata de profundele cercetari In biologie ce vor urma. Jacques Monod, laureat al Premiului Nobel pentru biologie In 1965, Intr-un studiu elaborat ulterior, ca un corolar al operei lui, Le hazard et la nécessité, defineste mesajul „esential al stiintei moderne privind ontologia viului prin aceste trei proprietati care confera identitate acestei ordini a realului si o deosebesc de restul universului: a) teleonomie (= fiintele vii sunt Inzestrate cu un proiect pe care Il reprezinta In structurile si Il realizeaza prin performantele lor); b) morfogeneza autonoma (= fiintele vii sunt masini chimice care se construiesc pe ele Insele potrivit unui determinism autonom, riguros, implicand o „libertate” cvasitotala fata de agenti sau conditii exterioare); c) reproducere invarianta (= fiintele vii sunt masini care se reproduc In mod invariant)” (c.f. Vasile Tonoiu, In cautarea unei „noi aliante”, In volumul Ratiune si credinta, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1983, pp. 34-35). Altfel, asa cum spusese Paulescu, stejarul ramane stejar, bobul de grau ramane bob de grau, mieluselul mielusel. Inca si mai profund, cum exclamase Psalmistul: „Hotar ai pus pe care nu-l vor trece…” (Psalm 103, 10). Dar tot mai pregnant Paulescu staruie dovedind ca „finalitatea vitala nu este efectul Intamplarii ci… recunoaste drept cauza un agent care a conceput scopul morfologic si fiziologic al fiintei vietuitoare si care coordoneaza mijloacele pentru atingerea acestui scop”. Privind hazardul care se invoca adesea de unii oameni de stiinta, e nimerit sa subliniem cuvantul grav al lui Henri Poincaré, care gandea ca: „Hazardul nu e decat masura ignorantei noastre”, iar Charles Péguy vedea In el „logica lui Dumnezeu”.

Dar ce reprezinta sufletul, In viziunea savantului roman? Paulescu Il defineste drept „agent al finalitatii vitale”. Agent sau subiect, am zice, prin care toate „actele vitale ale fiecarei fiinte formeaza o grupare armonioasa In care totul concorda si nimic nu se contrazice! Si Inca mai analitic, precizeaza: „Sufletul este agentul care regleaza divizia celulelor, diferentierea lor, dispozitia lor dupa un plan prestabilit In vederea formarii unor organe cu functii speciale… Sufletul prezida la evolutia fiintei si realizeaza reproductia ei. Absenta lui constituie moartea…”. Dar o data cu aceste Insusiri, sufletul are ca „atribut constiinta, e imaterial si unic pentru fiecare fiinta vietuitoare”. Si aici Paulescu este confirmat de cercetarile si observatiile altor mari savanti ai secolului, Intre acestia tot un laureat al Premiului Nobel, John C. Eccles (Premiul Nobel pentru medicina In 1963), care afirma: „Problemele legate de unicitatea resimtita de fiecare eu au fost neglijate de filosofia contemporana. Se poate presupune ca aceasta e datorata materialismului ambiant care nu vrea sa vada problemele fundamentale pe care le pune experienta spirituala (duhovniceasca). Eu ma voi concentra, adauga Eccles, asupra evenimentului cel mai extraordinar In campul experientei noastre, adica ivirea, venirea la existenta a fiecaruia dintre noi ca autoconstiinta unica. E un miracol pentru totdeauna, dincolo de posibilitatile de explicare ale stiintei”. Si Inca, precizeaza Eccles: „Pentru ca solutiile materialiste sunt incapabile sa explice experienta unicitatii noastre, eu ma simt constrans sa atribui unicitatea eului (sau a sufletului) unei creatii spirituale de ordin supranatural. Pentru a ma exprima In termeni teologici: fiecare suflet este o creatie divina noua, implantata In foetus la un moment cuprins Intre conceptie si nastere. Este certitudinea existentei unui nucleu interior de individualitate unica si care face necesara ideea acestei creatii divine” (John Eccless, Évolution du cerveau et création de la conscience, Flammarion, 1994, pp. 315-317). Potrivit viziunii si credintei lui Paulescu: „zamislirea se face In momentul Intalnirii celor doua celule sexuale, a caror unire formeaza oul fecundat. In acel moment, Dumnezeu trimite Sufletul, adica artistul incomparabil care, – supunandu-se poruncii divine, se pune imediat pe lucru, ca sa-si construiasca trupul In care va vietui…” (c.f. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 34) si sa conduca faptura umana catre scopul desavarsirii ei.

Iar In final, pe aceasta cale stiintifica, Nicolae Paulescu ajunge la marturia lui Dumnezeu. Definind Inca de la prima prelegere „stiinta drept cunostinta prin cauze”, pe acest principiu al cauzalitatii, altfel zicand – „nimic nu se face fara cauza”, el arata cum: „Clinica, biologia si fiziologia i-au revelat cu o splendida claritate pe Creator, – Cauza primara”. In acest sens, traind viu, realist, finalitatea, el marturiseste: „Demonstratia existentei unei cauze primare a vietii, nemateriala, unica, Inteleapta, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Aceasta cauza primara este Dumnezeu”, proclama Paulescu, In fata studentilor sai uimiti si fermecati (c.f. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 134 si Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofica, Notiunile de suflet si Dumnezeu In fiziologie. Editie Ingrijita de Razvan Codrescu, Bucuresti, Editura Anastasia, 1999, p. 115).

Sufletul lui aspirand la o tot mai deplina Intelegere si marturie a Adevarului, se simte convins sa spuna, Intr-o constiinta a plenitudinii: „Stiinta vietii m-a condus sa zic Intr-o lectie precedenta: Cred In Dumnezeu! Aceeasi stiinta ma face astazi sa adaug: Si In Iisus Hristos!” Si relevand Intelegerea spirituala, duhovniceasca, a Evangheliei, trasatura distinctiva a Crezului crestin In „spiritul divin al Adevarului”, el Isi Incheie a treia opera de Fiziologie filosofica zicand: „Inaintea acestui spirit al Adevarului ma Inchin strigand: Cred In Duhul Sfant!” Contempla astfel unitatea Revelatiei Treimii In armonie divina, In care vede adanc taina Iubirii – har si dar de care se Impartaseste toata faptura si tot omul. Si asa, el nu vede decat „uriasa simbioza, stransa dependenta reciproca ce uneste toate fiintele vietuitoare, – si admirabila armonie ce domina Intreaga creatie”, pe care o numeste, plin de admiratie, „Imparatia lui Dumnezeu”. Si adanceste: „Prin urmare, legea suprema, – care conduce societatile naturale, la oameni si la animale, – este Iubirea” (c. f. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 32). Cu certitudine, atunci, trebuie spus ca In aceasta viziune a iubirii, a Intelegerii vietii, Insasi marea lui descoperire In slujirea cu iubire a omului – descoperirea insulinei – a fost rod al conceptiei si muncii lui In universul Iubirii; Intrucat acest hormon „regleaza metabolismul glucidelor, ca si al lipidelor, protidelor si mineralelor din organism”, deci restaureaza ordinea, armonia In structurile vietii, astfel ca In Intregime existenta noastra se conduce, din adanc, de lumina Iubirii. Si, In acest sens, In viziuneaa fiziologiei lui medicale, Paulescu se arata, cum s-a zis, „cel mai mare interpret stiintific al Divinitatii”.

Interpretand Cuvantul divin al Evangheliei: „iar cand va veni Fiul Omului Intru marire… El va zice celor de-a dreapta Sa: „Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti Imparatia… Caci bolnav am fost si m-ati Ingrijit… Amin zic voua; de cate ori ati facut aceasta, unuia dintre acesti frati ai Mei mai mici, Mie mi-ati facut-o…”, Paulescu noteaza: „In spital veti mai gasi si oameni de alte natii, ca unguri, greci, evrei, ori toti acesti oameni primesc In spital aceleasi Ingrijiri fiindca Dumnezeu vrea ca iubirea ce-I datoresc oamenii sa se reverse asupra bolnavilor saraci”.

Si, de neomis, el traia si taina Bisericii, pe care o vedea drept asezamantul ideal, „stabilit de Insusi Dumnezeu”. S-a aratat „Intotdeauna credincios fiu al Bisericii stramosesti” si recomanda numerosilor sai ascultatori „sa cunoasca si sa sprijine Biserica romaneasca, Intrucat aceasta, Inteleapta si cuminte, nu a luat parte la dezbinarea lumii crestine”. Intelegea, autentic si real, ca Biserica Ortodoxa Romana, Intr-o simbioza sacra, unea In Duhul dreptei-credinte sufletul romanesc cu latinitatea limbii, In deschidere catre Intregul Occident, catre tot omul din lume. Iar acest fapt ne conduce astfel sa admitem ca finalitatea biologica este efectul unui agent unic pentru fiecare individ… un eu unic”. Inca mai precis Iisus a spus : „Cei curati cu inima…. ” In aceasta curatie a inimii El a eliminat toate ideile preconcepute, aparute la Darwin etc., care Impaienjenesc spiritul, Impiedicand sa mearga la esenta lucrurilor. Grigorie Sinaitul („Propriu adevarului e simtirea Harului”). Cand vorbeste de suflet si de Dumnezeu, acestea nu pot fi percepute cu simturile. Intra pe alt plan al simturilor. Distinctia nu e Intre natural si supranatural, ci Intre Creator si creatura, Intre Necreat si creat. In ea e toata existenta. Finalitatea si totul. Insulina si celelalte.

1) Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofica, Bucuresti, Fundatia regala pentru literatura si arta, 1944.

Parintele Galeriu

SURSA 

Citiți și https://flamuraverde.wordpress.com/2011/04/06/incendierea-coranului/

Anunțuri
Categorii:Ortodox
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. 11/01/2012 la 12:14

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: