Arhiva

Archive for the ‘Basarabia’ Category

Alte fațade de blocuri, unele mai năstrușnice decât altele

Un moldovean de-al nostru de dincolo de granița pe care Tudor Gheorghe promite să n-o ierte (cea a Prutului), s-a ambiționat să le amintească găgăuzilor, ucraino-ruso-slavilor și presupun încă câtorva vecini, plus vreo fostă amantă mongoloidă, că el e artist cu veleități de istoric și șahist danubiano-pontic.

Nu știu dacă intrarea asta este pentru vre-un cabinet stomatologic, butic, coafor, sau doar așa a crezut el că trebuie să-și închidă balconul, dar din câte – din fotografie – mi se pare evident, este că a acoperit două etaje. Parterul și primul etaj al blocului de minim P+5. Și nu mă îndoiesc de dificultățile pe care le-a avut propunându-le vecinilor și autorităților acest semi-edificiu.

Citez din memoriul pe care presupun că l-a înaintat biroului de urbanism al Chișinăului:

Intrarea se face printr-o scara elicoidală care prin elicoidalitatea, sau chiar prin elicoidalicitatea ei are in primă fază rolul că nu ocupă prea mult din grădina blocului (deci ia mai ușor aprobarea pe o șpăguță de la primărie n.a.) și în cel de-al doilea, dar nu cel mai puțin important aspect, funcția de a te introduce într-un demers inițiatic a la Eliade, pe care după cum îl știm avea plăcerea perversă de a te vârâ într-o aceeași lume în care erai de fapt dându-ți impresia că intri în alta.

Aspectul de citadelă conferă blocului în sine sentimentul de securitate pe care orice locatar al asociației noastre de proprietari îl ține pe lista nevoilor de grad I. Ferestrele cu arc romanic contrastează cu arcele prezente la turnul cu arce semi-frânte (aproximativ gotice), conferind astfel o trecere eclectică de la stilurile mai sus menționate la stilul funcționalist și ergonomo-corbusiean în care se integrează.

Culorile paramentului, chiar dacă sunt aplicate pe materiale ce sugerează cărămida sau piatra buceardată, au fost alese pentru a rezona cromatic cu parapeții balcoanelor de la etajele superioare, iar balconului închis din partea dreaptă a fațadei i s-au montat ferestre din geam termopan cu o tâmplărie brută din PVC pentru a asigura ritmicitatea fațadei.

Vișiniul închis al parterului, este preluat la acoperiș și este dublat cu o culoare mai vie, orange-portocalie, la nivelul etajului I, pentru a sublinia subtil diferențele de niveluri. Cu toate acestea, verdele arborilor din grădina imobilului pe fondalul roșu al fațadei este mult mai vizibil, punând astfel în valoare elementele neantropizate ale sitului (asta cred că a bagat-o pentru comisia de mediu! n.a.).

Cele două lămpi albe, aplicabile pe perete la nivelul 1, subliniază importanța celor două ferestre principale ale fațadei prin contrast, ritm și formă. Trecerea, de la dreapta spre stânga, de la turnul principal prin cele două lămpi aplicate pe fațadă la turnul simbolic cu influențe orientale, formează o compoziție optică a fațadei ce conduce privirea trecătorului către cer, aducând astfel o notă mistico-optimistă ansamblului.

Rog astfel, pentru generarea unui stil de viață avangardist și pentru generarea unui nivel crescut de trai cartierului nostru, aprobarea acestei amenajări total originale ale fațadei. Menționez că soneria a fost modificată în așa fel încât la acționarea ei cetățenii vor auzi clopote de alarmă și nu doar un bârâit anost, lucru ce va aduce un plus de ambianță istorică zonei noastre de locuit, diminuând astfel disconfortul fonic creat de condițiile de poluare fizico-acustice curente.

Anunțuri

Noua Dreaptă nu este şi NU va fi niciodată partid politic

O serie de dezinformări au apărut în presă în ultima vreme. Nu daţi atenţie celor ce se inflamează cu paie ude. Noua Dreaptă este şi va fi în continuare ce a fost: o mişcare naţionalist-creştină care a militat pentru valorile tradiţionale româneşti, a luptat împotriva aberaţiilor economice care se aplică acestei ţări, a susţinut unirea Basarabiei şi nordului Bucovinei cu patria mamă România, a protestat împotriva uscăciunilor care promovează separatismul (în special cel maghiar), în general fiind singura organizaţie care a ţinut în permanenţă drapelul tricolor deasupra capului intervenind după propriile puteri în lucrurile ce contraveneau şi contravin în continuare interesului poporului român.

Domnilor, credeţi dumneavoastră că noi ne-am asociat cu această mişcare pentru a ne angrena în circul politic sau pentru a căpăta foloase materiale? Este interesul nostru personal mai presus de cel al ţării noastre? Partidul Naţionalist este doar un proiect politic, pornit din interesul mişcării de a legifera anumite din obiectivele Noii Drepte, preferabil toate, pe care vi le amintesc chiar acum:

 

1. Apărarea caracterului naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al Statului Român. Eradicarea oricaror forme de separatism etnic sau teritorial.

 

 

 

 

 

2. Reîntregirea Patriei prin unificarea celor două state româneşti, România şi Republica Moldova. Denunţarea Tratatului cu Ucraina şi readucerea, pe cale paşnică, în graniţele Statului Român a nordului Bucovinei şi sudului Basarabiei, a ţinuturilor Herţa, Hotin şi a Insulei Şerpilor.
 

 

 

 

 

3. Stoparea declinului demografic care ameninţă viitorul Naţiunii Române şi promovarea unei politici de creştere a natalităţii.

4. Repatrierea tuturor românilor care şi-au părăsit ţara şi familiile din cauza sărăciei, prin facilităţi la recalificare, angajare şi scutirea de taxe şi impozite la deschiderea unei afaceri în Tară.

5. Alocarea unor procente mai mari din Produsul Intern Brut (PIB) pentru domeniile vitale pentru prezentul şi viitorul Neamului Românesc: Sănătate, Educaţie, Cercetare, Apărare.

6. Favorizarea legislativă a investitorilor autohtoni şi a capitalului românesc şi limitarea monopolului exercitat de companiile multinaţionale.

7. Eliminarea monopolului băncilor străine în sectorul bancar românesc.

8. Interdicţia companiilor şi cetăţenilor străini de a cumpara terenuri agricole. Evitarea riscului ca aceştia să devină în scurt timp proprietari majoritari în propria noastră ţară.

9. Lichidarea datoriei externe şi înlăturarea dictaturii Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale.

10. Păstrarea monedei nationale şi abandonarea trecerii la EURO, o monedă fără popor şi fără viitor.

11. Abandonarea procesului de aderare a României la spaţiul Schengen întrucât eliminarea controalelor la frontiera dintre România şi Ungaria şi securizarea frontierei de pe Prut contravine intereselor Naţiunii Române şi serveste doar intereselor strategice ale Ungariei.

12. Renegocierea Tratatului de Aderare a României la UE și promovarea unei politici externe bazată pe demnitate şi primatul INTERESULUI NAŢIONAL. Crearea unui minister pentru românii din afara graniţelor şi determinarea ţărilor vecine să asigure, pe cale de reciprocitate, conservarea şi afirmarea identităţii etnice, lingvistice, culturale şi religioase a comunităţilor autohtone româneşti din jurul granitelor (Serbia, Ucraina, Bulgaria, Ungaria) si Balcani (Croatia, Albania, Grecia, Macedonia).

13. Eradicarea politicianismului şi a corupţiei și instaurarea unui climat de moralitate în viaţa publică românească.

14. Stoparea ofensivei sectelor.

15. Reincriminarea manifestărilor publice ale homosexualilor.

16. Reincriminarea defăimării Ţării şi a Naţiunii.

17. Rezolvarea problemei ţigănesti prin consens și efort internațional si crearea unui stat al ţiganilor în Asia, după modelul statului Israel.

18. Confiscarea averilor ilicite.

19. Anularea privatizărilor frauduloase şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de sărăcirea României şi a românilor.

20. Garantarea siguranţei cetăţenilor prin eradicarea clanurilor interlope care au pus stăpânire pe România.

Exilat că cerea să se vorbească în română

FOTO: DOSARUL PERSONAL DIN ARHIVA SIS Mihail Gorduza, condamnat pentru „naţionalism românesc“

În anii puterii sovietice erau pedepsiţi atât românii care îşi exprimau în exces sentimentele naţionale, cât şi ruşii care îşi manifestau şovinismul velicorus. Doar că primii riscau mult mai mult.

Regimul comunist din URSS a considerat, în discursul oficial, atât naţionalismul neruşilor, cât şi cel al ruşilor, drept pericol pentru existenţa statului sovietic. Dar pedepsele aplicate variau foarte mult. Cei învinuiţi de naţionalism românesc în RSS Moldovenească erau condamnaţi la ani grei de gulag în Siberia, inclusiv după moartea lui Stalin, în timp ce ruşii care manifestau atitudini şovine velicoruse în Moldova nu păţeau, de regulă, nimic. Primul caz documentat în acest sens datează din 1967, dar pedeapsa este incomensurabilă cu cea aplicată „naţionaliştilor moldo-români”.

CONDAMNAT CĂ A FOST MEMBRU DE PARTID „BURGHEZ
Gorduza Mihail Nicolae s-a născut în 1902 în satul Rădeni, raionul Ungheni, în familia unui preot. A absolvit Seminarul Teologic din Chişinău în 1916, în plin război mondial. După aceasta, revine în satul natal, unde, până în 1919, îl ajută pe tatăl său la oficierea slujbei religioase, precum şi în administrarea gospodăriei agricole proprii. Pleacă ulterior la Orhei, unde obţinuse funcţia de secretar la primărie şi unde va rămâne cinci ani de zile, până în 1924. Următorii doi ani este încadrat în armata română, după care este contabil la o bancă, apoi secretar la baroul de avocaţi din Chişinău (1925-1932).

După asta, timp de opt ani, până la ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, este secretar al trustului de producere a alcoolului din Chişinău. Este arestat în 1940 de către NKVD, condamnat la cinci ani de gulag şi trimis dincolo de Cercul Polar, tocmai în Ciukotka, incriminându-i-se faptul că a fost membru al Frontului Renaşterii Naţionale în anii 1939-1940, partid numit „burghez” şi „antisovietic”. În realitate, era un membru din oficiu al acestui partid unic, celelalte fiind interzise de către Carol al II-lea în perioada dictaturii regale (1938-1940). Învinuirea sa nu avea niciun temei, aşa cum a stabilit chiar Curtea Supremă a Rusiei într-un alt caz, din 1990, care stipula foarte clar că înainte de 1940 cetăţenii români (din Basarabia) nu puteau încălca legile sovietice şi deci nu puteau fi judecaţi conform legislaţiei sovietice, întrucât erau supuşi ai altui stat.

ACUZAT ŞI DE „NAŢIONALISM ROMÂNESC”
Mihail Gorduza reuşeşte să revină în Moldova în 1947, după ce a lucrat în Ciukotka încă doi ani după ispăşirea pedepsei din 1940. Devine preot în satul Sipoteni, raionul Călăraşi, dar nu pentru mult timp. Organele de represiune sovietică îl iau în vizor ca pe un duşman de clasă care nu a fost reeducat suficient din moment ce a îndrăznit, după eliberarea din gulag, să devină preot. Astfel, la 11 aprilie 1949, MGB de la Chişinău (poliţia politică) îl arestează.

De data aceasta este învinuit tot pentru activitatea sa de membru de partid – al Frontului de Renaştere Naţională, în 1939-1940 – cu precizarea că ar fi făcut propagandă antisovietică, în particular pentru că le-ar fi interzis subalternilor săi să vorbească în limba rusă, ameninţându-i că-i va concedia. Nu existau probe sau mărturii care să susţină măcar formal această învinuire – cel puţin acestea nu figurează în dosar, de aceea soarta sa este decisă la 16 aprilie 1949 de către Consfătuirea Specială a Ministerului Securităţii Statului. Verdictul: exilarea pe viaţă în Siberia, făcându-se trimitere la faptul că ar fi fost membru al unei organizaţii „naţionaliste antisovietice”.

COMUNIST RUS DIN MOLDOVA, ÎNVINUIT DE PURTARE NEDEMNĂ
Primul caz în care este implicat un rus din RSS Moldovenească, învinuit de şovinism velicorus, l-am identificat abia la sfârşitul anilor 1960. Este vorba de Vasili Anisimovici Pâhov. Rus după naţionalitate, născut în 1919 în Rusia, a absolvit şapte clase, era membru al PCUS din anul 1963, iar la momentul când i s-au adus acuzaţiile era şeful depozitului uzinei Electroaparatura din Bender. La 21 decembrie 1967, organizaţia primară a uzinei decide să-l expulzeze din rândurile PCUS, după care a urmat o hotărâre similară a comitetului orăşenesc al partidului din oraşul Bender, din data de 23 ianuarie 1968.
În documentul emis de ultima instanţă se preciza că Vasili Pâhov este eliminat din partid „pentru încălcarea statutului de membru al PCUS, exprimat în atitudine nepartinică faţă de colegii din partid, înjosirea demnităţii lor umane, precum şi a apartenenţei lor naţionale, ameninţări de agresiune fizică proferate la adresa lor, comportament nedemn faţă de nemembrii de partid, manifestarea lipsei de vigilenţă politică şi discreditarea calităţii de membru al PCUS în relaţia cu un membru al unui partid comunist frăţesc”. Despre ce este vorba mai exact?

EXCLUS DIN PARTID CĂ A INSULTAT UN MOLDOVEAN
Au existat mai multe incidente, majoritatea lor având loc în perioada ianuarie 1966 – octombrie 1967. Ultima agresiune verbală a fost fatală pentru Pâhov, în sensul că partidul a fost nevoit să ia atitudine în cele din urmă. Astfel, la 23 octombrie 1967, fiind în stare de ebrietate (o situaţie agravantă – pentru că regimul sovietic considera că persoana este mai sinceră în acele momente), Pâhov l-a numit cu cuvinte licenţioase pe cetăţeanul Botezatu A.I. Între altele, i-a zis şi „unter [ofiţer] neamţ”, „poliţai român”, insultându-l pentru apartenenţa sa etnică (nu se dau alte precizări cu privire la expresiile utilizate şi putem deocamdată doar bănui despre ce este vorba).

Incidentul a avut loc în oraş, în plină stradă, unii comunişti din preajmă încercând să intervină în sensul calmării lui Pâhov, dar fără niciun rezultat. Doar soţia sa, venită la faţa locului, a reuşit să-l liniştească. Circumstanţe agravante pentru fapta lui Pâhov, care nu era prima de acest fel, au fost proferarea acuzaţiilor şi insultelor în public, în prezenţa soţiei lui Botezatu, dar şi a surorii acestuia, care era cetăţeancă româncă şi membră a Partidului Comunist Român.

Acest ultim detaliu, de fapt, a fost decisiv. Sora lui Botezatu a cerut a doua zi audienţă la prim-secretarul comitetului de partid orăşenesc Bender, A. I. Maţnev, căruia i-a adus la cunoştinţă incidentul care a şocat-o o zi mai devreme. Decizia a venit cu o anumită întârziere, or, abia pe 21 decembrie 1967, la o lună după incident, organizaţia primară de care aparţinea Pâhov a adoptat hotărârea privind excluderea sa din partid, fiind confirmată de organizaţia orăşenească a formaţiunii pe data de 23 ianuarie 1968.

Şovinismul velicorus, pedepsit doar de formă

Afirmarea identităţii naţionale româneşti în perioada interbelică de către un etnic român, Mihail Gorduza, inclusiv obligarea ruşilor de a vorbi doar în română la întreprinderea unde lucra, este considerată retroactiv de către regimul sovietic drept o manifestare de naţionalism şi antisovietism. Pedeapsa este foarte dură – exil pe viaţă în Siberia, de care a reuşit să scape după prima condamnare din 1940, revenind în 1947 în Moldova, din cauza stării precare a sănătăţii. A doua oară, în 1949, a fost condamnat, practic, la moarte prin exil. Aşa erau pedepsiţi cei care îşi declarau deschis identitatea naţională românească de către autorităţile comuniste până în anii 1980.

Totodată, ruşii veniţi în Moldova după 1940 şi 1944 şi reprezentanţii altor naţionalităţi rusificate îşi etalau nestingherit şovinismul velicorus. Îi insultau pe moldoveni, iar uneori chiar îi băteau, doar pentru că aceştia îşi vorbeau limba mamei la ei acasă. Erau numiţi naţionalişti, „fascişti”, aşa cum o spune direct chiar secretarul pe propagandă şi agitaţie al CC al PCM în 1963. Asemenea acţiuni însă nu erau pedepsite nici măcar cu o mustrare aspră. Primul caz pe care îl cunoaştem la moment este cel al lui Pâhov, care nu scapă nepedepsit doar pentru că intervine un membru al PCR, care este şi sora pătimitului. Lipsa de reacţie a organizaţiei de partid orăşeneşti din Bender ar fi dus la complicaţii nedorite pentru PCM-PCUS, de aceea Pâhov este exclus din partid, o pedeapsa simbolică, pe lângă cea aplicată lui Garduza.

sursa:

Adresare: Românii din stânga Nistrului îşi cer dreptul la educaţie în limba maternă | Politică

Adresare: Românii din stânga Nistrului îşi cer dreptul la educaţie în limba maternă | Politică.

Ambasadorilor ţărilor membre ale OSCE acreditaţi în R. Moldova,
Guvernului R. Moldova,
Biroului pentru Reintegrare


Domnilor ambasadori şi domnilor guvernanţi ai R. Moldova,

Asociaţia „Lumina” a pedagogilor transnistreni din R. Moldova, părinţii şi elevii şcolilor cu predare în limba română: Liceul Teoretic „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din or. Grigoriopol (director – Eleonora Cercavschi), Liceul Teoretic „Alexandru cel Bun” din or. Bender (director – Maria Roibu), Liceul Teoretic „Evrica” din or. Râbniţa (director – Eugenia Halus), Liceul Teoretic „Lucian Blaga” din or. Tiraspol (director – Ion Iovcev), Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din or. Dubăsari (director – Ion Popşoi), Gimnaziul-internat pentru copii orfani din or. Bender (director – Maria Ungureanu), gimnaziul din satul Corjova (director – Constantin Sucitu) şi gimnaziul din satul Roghi, raionul Dubăsari (director – Nadejda Ghidirimschi), Vă aduc sincere mulţumiri pentru invitaţia de a ne întâlni la Tiraspol şi pentru interesul Dumneavoastră faţă de problemele cu care ne confruntăm timp de peste 20 de ani. De când pe teritoriile moldoveneşti din stânga Nistrului au pus stăpânire forţele secesioniste transnistrene în frunte cu Igor Smirnov, aici a fost interzisă funcţionarea legislaţiei R. Moldova, inclusiv activitatea şcolilor naţionale în baza grafiei latine şi a Curriculumului Ministerului Educaţiei de la Chişinău, a fost interzis totul ce este naţional… Au supravieţuit numai aceste opt instituţii de învăţământ nominalizate mai sus.

Timp de 20 de ani am trecut prin mai multe încercări: terorizarea şi maltratarea pedagogilor, părinţilor şi copiilor care s-au opus fărădelegilor administraţiei de la Tiraspol, devastarea şi lichidarea şcolilor naţionale, arestarea pedagogilor şi părinţilor, destituirea nelegitimă din funcţii a profesorilor şi părinţilor, inclusiv interzicerea activităţii pedagogice în acest teritoriu a cadrelor didactice din instituţiile de învăţământ nominalizate.

Eugenia Halus, directorul Liceului Teoretic „Evrica” din Râbniţa

Deşi am sesizat autorităţile, comunitatea internaţională şi opinia publică despre aceste grave încălcări ale drepturilor omului şi având deja o Decizie de admisibilitate la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, situaţia rămâne fără schimbare. Populaţia din această zonă, elevii, părinţii şi profesorii şcolilor noastre rămân fără garanţii, fără drepturi minime de viaţă şi activitate.

În martie 1992, Şcoala naţională nr.1 din or. Grigoriopol a fost înconjurată de oameni înarmaţi şi apoi devastată. În urma acestui atac, un număr impunător de elevi s-au transferat în şcoala rusă din acest oraş.

În septembrie 1994, Şcoala naţională nr.19 din or. Bender, actualmente Liceul Teoretic „Alexandru cel Bun”, a fost şi ea atacată de către persoane înarmate, iar clădirea – sechestrată, cu toate bunurile care le deţinea. Rămaşi fără sediu, elevii şi părinţii îşi desfăşoară până în prezent activitatea didactică în trei clădiri arendate, aflate la distanţă mare una de alta.

În 1996, pentru încercarea de reîntoarcere a grafiei latine în Şcoala nr.1 din or. Grigoriopol au fost arestaţi şi ţinuţi timp de o săptămână în izolatorul ,,МГБ-ului” de la Tiraspol trei profesori ai acestei şcoli, inclusiv actualul director al Liceului Teoretic ,,Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Eleonora Cercavschi. Cadrele didactice au fost impuse prin forţă să refuze grafia latină, iar şcoala a fost din nou devastată.


Constantin Sucitu, directorul gimnaziului din satul Corjova 

În 2002, elevii şi profesorii acestei şcoli au fost lipsiţi de sediu pentru nesupunere autorităţilor transnistrene, fiind intimidaţi şi înjosiţi, iar preşedintele Comitetului părintesc, Mihai Speian, a fost arestat şi ţinut în detenţie timp de 30 de zile. Din 2002 şi până acum elevii şi profesorii şcolii respective (actualmente – Liceul Teoretic ,,Ştefan cel Mare şi Sfânt”) zilnic parcurg distanţa de 34 km (tur-retur) cu 4 autocare, activând în clădirea şcolii din satul Doroţcaia, raionul Dubăsari (teritoriu administrat de R. Moldova), pentru a avea posibilitatea de a învăţa în limba maternă, fiind nevoiţi să circule prin posturile militarizate transnistrene, umiliţi şi înjuraţi zilnic.

Administraţia liceului şi părinţii au cerut de mai multe ori autorităţilor locale să permită activitatea liceului în or. Grigoriopol, dar până în prezent situaţia rămâne neschimbată. Părinţii sunt îngrijoraţi zilnic de situaţia copiilor lor, care circulă pe timp de noapte (iarna), învăţând în turul II şi deseori sunt reţinuţi la postul de control transnistrean de lângă satul Doroţcaia.

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din oraşul Dubăsari activează, din 1996, în satul Cocieri, raionul Dubăsari, într-o clădire necorespunzătoare pentru instruirea elevilor. Pedagogii şi elevii acestui liceu, pentru a ajunge la locul de instruire, sunt nevoiţi să parcurgă zilnic (tur-retur) 18 km.

În iunie 2004, autorităţile transnistrene au devastat liceele „Lucian Blaga” din or. Triraspol, „Alexandru cel Bun” din or. Bender, „Evrica” din or. Râbniţa şi Gimnaziul-internat pentru copii orfani din or. Bender. În urma acestui atac banditesc, timp de patru-cinci luni, instituţiile nu au activat. Au fost arestaţi şi ţinuţi în detenţie timp de şapte zile preşedintele Comitetului părinţesc al Liceului Teoretic „Evrica” din or. Râbniţa, Alexei Catan, Nicolae Crijanovschi, Victor Sărăcuţă, Vasile Halus, Grigore Stratulat, precum şi pedagogul Andrei Tihovschi.

În urma acestui atac, Liceul Teoretic „Evrica” a fost lipsit de sediul care îl deţinea – o clădire cu patru săli de clasă. De asemenea, a fost interzisă finisarea construcţiei clădirii noi în or. Râbniţa, finanţată din bugetul de stat al R. Moldova. În prezent, liceul activează în clădirea unei grădiniţe de copii, care aparţine Uzinei Metalurgice din Râbniţa.

În fiecare an, la 1 septembrie – prima zi de şcoală şi 31 mai – ultima zi de şcoală, este atacat fără neruşinare de către structurile de forţă de la Tiraspol gimnaziul din satul Corjova, raionul Dubăsari, astfel sărbătoarea elevilor devenind un coşmar.


La şcoala moldovenească din satul Podoima, raionul Camenca

În urma acestor acţiuni de discriminare la care suntem expuşi, precum şi în urma promovării unor discursuri de ură pe toate căile posibile împotriva celor care studiază în aceste instituţii, în fiecare an scade numărul solicitanţilor de a face studii în instituţiile de învăţământ subordonate Chişinăului. Dacă până în 1992 în aceste şcoli se înscriau sute de elevi, acum situaţia este alta: Liceul din or. Râbniţa avea iniţial 870 elevi, astăzi aici studiază 250, Liceul din or. Bender avea iniţial 2.018 elevi, astăzi – 730, Liceul din or. Grigoriopol avea iniţial 820 elevi, astăzi – 176, Liceul din or. Tiraspol avea iniţial 820 elevi, astăzi – 200, Liceul din or. Dubăsari avea iniţial 620 elevi, astăzi – 481, gimnaziul din s. Corjova avea iniţial 350 elevi, astăzi – 89, gimnaziul din s. Roghi avea iniţial 180 elevi, astăzi – 79.

Întrucât condiţiile de activitate ale grădiniţelor ruse sunt mai atractive (spaţiu, alimentare, căldură etc.), fiind impuşi de situaţiile indicate mai sus, mulţi părinţi moldoveni sunt nevoiţi să-şi dea copii la grădiniţele ruse. Asemenea condiţii sunt create special cu scopul de rusificare a copiilor moldoveni. Astfel, numărul de elevi în şcolile ruse creşte, iar în cele naţionale (chiar şi în cele cu grafie chirilică, subordonate Tiraspolului) scade, deşi populaţia majoritară în regiune este moldovenească (română). Aceste acţiuni, bine gândite, nu sunt altceva decât un genocid cultural, care îi lipseşte pe copiii băştinaşilor de identitate culturală. Nu insistăm pentru impunerea instruirii în limba română pentru întreaga populaţie din zonă, dar cine doreşte s-o facă – să aibă acest drept.

Posturile nelegitime de control ale administraţiei de la Tiraspol creează în permanenţă obstacole la transportarea produselor alimentare pentru hrana elevilor din aceste instituţii şi a altor bunuri materiale necesare pentru desfăşurarea eficientă a activităţii lor.

Părinţii care optează pentru înscrierea copiilor la liceele cu predare în limba română sunt intimidaţi la locul de muncă, iar profesorii şi elevii sunt dezavantajaţi la serviciile medicale, sociale etc.

De asemenea, elevii liceelor noastre, la finele absolvirii studiilor medii sau superioare sunt refuzaţi la angajare în câmpul muncii, iar acei tineri, care nu reuşesc admiterea la studii superioare la Chişinău, sunt forţat înrolaţi în „armata transnistreană”, unde sunt batjocoriţi şi înjosiţi.

Populaţia din regiune este obligată să-şi perfecteze „paşapoarte transnistrene”, fiind lipsită de orice drepturi de activitate, inclusiv la conducerea automobilului personal.

Considerăm că sunt lezate grav drepturile la educaţie în limba maternă, la libera circulaţie, la libertate şi siguranţă, la realizare profesională etc. Inacţiunile autorităţilor constituţionale de la Chişinău, „tăcerea” organismelor internaţionale conduc în mod inevitabil la agravarea situaţiei instituţiilor de învăţământ cu studiere în limba română din stânga Nistrului. Astfel, este stimulată discriminarea unei largi categorii de persoane, precum şi rusificarea populaţiei băştinaşe prin propagarea masivă a limbii ruse. Deşi în regiune sunt declarate oficial trei limbi de stat (rusă, moldovenească şi ucraineană), toate actele oficiale, comunicările sunt solicitate doar în limba rusă. Radioul şi televiziunea transnistreană difuzează numai în limba rusă, doar pe ici-colo câte o emisiune (10-15 minute) în limba băştinaşilor, dar foarte agramată. Populaţia moldovenească nu are posibilitate să procure literatură în limba maternă (ea nu se editează la Tiraspol), iar, ca marfă, literatura română, trecută prin „vama” transnistreană, este impozitată cu 300% din costul ei real.

Toate aceste încălcări flagrante ale drepturilor defavorizează mii de copii din regiunea transnistreană. Presiunile exercitate permanent creează impedimente asupra procesului de studii şi activităţii eficiente a instituţiilor noastre.

Ne întrebăm şi Vă întrebăm: în care ţară din cele peste 200 de pe mapamond se întâmplă asemenea atrocităţi faţă de copii? Vă răspundem – în R. Moldova, în teritoriul ocupat de către regimul separatist. Lideri ai acestui regim, cetăţeni ruşi ca I. Smirnov, V. Antiufeev şi alţii au declanşat o luptă inumană cu şcolile naţionale din partea stângă a Nistrului.

În acelaşi timp, regimul separatist are relaţii comerciale cu mai multe ţări din Uniunea Europeană. Finanţele obţinute din aceste afaceri sunt utilizate, probabil, şi pentru lupta cu copiii moldoveni (români) din Transnistria, pentru pedepsirea lor, încălcându-li-se grav drepturile legitime la educaţie şi la viaţă decentă.

În acest context, solicităm respectuos să Vă implicaţi activ în soluţionarea problemelor existente în vederea asigurării condiţiilor normale pentru studii a elevilor acestor instituţii şi, în general, a vieţii populaţiei din regiune.

O soluţie pentru ameliorarea situaţiei la capitolul asigurarea instituţiilor noastre cu spaţiu, pentru activitatea didactică şi un pas important în vederea reglementării diferendului transnistrean ar fi reîntoarcerea Liceului Teoretic ,,Mihai Eminescu” în or. Dubăsari şi a Liceului Teoretic ,,Ştefan cel Mare şi Sfânt” în or. Grigoriopol (în clădirea Şcolii nr.1 sau în alt edificiu), restituirea clădirii sechestrate şi permiterea finisării edificiului nou al Liceului Teoretic ,,Evrica” din or. Râbniţa. Crearea condiţiilor optime pentru activitatea didactică în toate instituţiile nominalizate.

De asemenea, este strict necesară stoparea atacurilor psihologice asupra instituţiilor noastre de învăţământ din partea administraţiei de la Tiraspol, precum şi asupra tuturor cetăţenilor din zonă care au alte viziuni decât cele propagate de autorităţile separatiste.

Ar fi un gest nobil şi simbolic ca prima decizie comună a politicienilor de pe ambele maluri ale Nistrului să fie în favoarea copiilor. Aceasta ar demonstra adevărata preocupare pentru viitorul generaţiei tinere.

Primiţi, Vă rog, domnilor ambasadori, asigurarea distinselor noastre consideraţii.

Eleonora Cercavschi,
preşedinta Asociaţiei „Lumina” a pedagogilor transnistreni din R. Moldova

sursa Timpul.Md

93 de ani de la unirea Basarabiei cu Țara

În urmã cu 93 de ani, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, s-a produs și s-a consemnat unul dintre cele mai importante evenimente din istoria atât de încercatului popor român care, împotriva tuturor vicisitudinilor pe care le-a avut de suportat, a strãbãtut cu abilitate, dârzenie, optimism și credințã într-un destin favorabil, toate etapele devenirii sale nutrind în continuare speranța dãinuirii pe care o meritã.

Ne propunem cu acest prilej sã readucem în memoria celor pentru care istoria neamului românesc mai prezintã încã interes, mãreața înfãptuire de la 27 martie 1918, care a contribuit substanțial la reîntregirea țãrii pentru existența cãreia s-au sacrificat nenumãrate generații de români patrioți conștienți de menirea și de datoria sacrã ce le revenea de a lãsa moștenire urmașilor o vatrã strãbunã, o patrie, o limbã, o zestre geneticã sãnãtoasã, o credințã și o nezdruncinatã conștiințã a unitãții de neam.

Faptul cã neamul românesc s-a nãscut, s-a format și și-a dus întreaga existențã aici, în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, la confluența de interese a trei mari imperii (țarist, habsburgic și otoman) i-a prilejuit nenumãrate necazuri și l-a obligat la numeroase sacrificii de-a lungul multimilenarei sale istorii.

El a fost mereu supus unor tendințe expansioniste, unor numeroase rapturi teritoriale și, nu de puține ori, unor reale pericole de dezmembrare și desființare.

Una dintre provinciile românești provenite din vechea și eroica Dacie, supuse unor asemenea vitregii este și Moldova asupra cãreia s-au îndreptat deseori cele mai feroce acțiuni expansioniste culminând cu anexarea de cãtre Rusia în anul 1812 a teritoriului dintre Prut și Nistru.

Jumãtatea Moldovei dintre Prut, Nistru, Dunãre (brațul Chilia), Marea Neagrã și partea de nord-est a
Bucovinei a fost denumitã Basarabia în 1812 când a fost anexatã de Rusia.

Înainte de data la care ne-am referit, s-a numit „Basarabia“ numai o micã regiune aflatã la nord de Delta Dunãrii între Prut, Nistru și Marea Neagrã, cunoscutã și sub numele de „ținutul Bugeacului“ cu cetãțile Chilia și Cetatea Albã.

Așa cum consemneazã Mihai Eminescu într-un studiu consacrat Basarabiei în anul 1878 „pe la 1370 Mihai I Basarab care se intitula Despota Dobroticii, adicã Despotul Dobrogei, domn al Silistrei și al țãrilor tãtãrãști, întinsese marginile domniei sale pânã la Nistru, de-a lungul țãrmurilor Mãrii Negre cucerind aceste locuri de la tãtari. Pentru capãtul veacului al patrusprezecelea stãpânirea Valahiei asupra acestor locuri era incontestabilã“.

Așa s-a nãscut denumirea de Basarabia. Ea a fost doar o enclavã a primilor voievozi munteni dincolo de Prut.

Motivul extinderii denumirii de Basarabia asupra întregii pãrți a Moldovei dintre Prut și Nistru (aproximativ 44500 kilometri pãtrați) a fost de naturã politicã.

În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilsit din 1808, încheiat între Napoleon și Alexandru I, Rusia se obliga sã evacueze trupele sale din Moldova și țara Româneascã. În descursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfârșitul anului 1808, reprezentantul Rusiei a arãtat cã în Tratat nu se prevede nimic despre Basarabia și a insistat ca ea sã rãmânã Rusiei interpretând noțiunea de Basarabia într-un sens mai larg, nu numai privind Bugeacul, ci întreg teritoriul cuprins între Nistru și Prut.

Pânã la 1912, istoria Basarabiei este una și aceeași cu istoria Moldovei cunoscutã ca stat de sine stãtãtor între Carpați și Nistru pânã la Dunãre și Marea Neagrã, încã de la mijlocul secolului al XIV-lea și a cãrei parte integrantã era.

În urma Rãzboiului ruso-turc din 1806-1812 pentru supremația în bazinul Mãrii Negre și al Dunãrii, cu toate cã Poarta Otomanã se angajase sã nu permitã înstrãinarea nici unei pãrți din pãmântul Moldovei, iar Rusia afirma cã va respecta și va ajuta menținerea integritãții teritoriale a Moldovei, la 16 mai 1812, cele douã imperii au încheiat Tratatul de la București prin care Moldova dintre Prut și Nistru a fost trecutã în stãpânirea Rusiei precizându-se:

4… „frontiera între cele douã puteri sã fie formatã pe râul Prut, de acolo de unde el intrã în Moldova pânã la vãrsarea sa în Dunãre, de aici pe malul stâng al fluviului menționat pânã la Chilia și vãrsarea acestuia în Marea Neagrã.“ „Înalta Poartã Otomanã renunțã și predã țarului Rusiei teritoriul situat la malul stâng al Prutului cu toate fortificațiile, cu toate orașele și locuințele care se gãsesc în aceastã parte, inclusiv jumãtatea din râul Prut care constituie frontiera între cele douã monarhii“.

S-a consemnat în acest fel un abuz din partea Turciei care nu putea ceda în 1812 ceea ce nu-i aparținuse, pentru cã Poarta Otomanã nu a fost niciodatã suveranã asupra țãrilor Române așa cum ea însãși a recunoscut când, la Carlovitz, presatã de polonezi sã le cedeze Moldo-Vlahia le-a rãspuns cã nu are dreptul „a face vreo concesiune teritorialã“ deoarece «Capitulațiile» nu-i conferã decât un drept de supremație. „Prin aceastã concesie“ așa cum scria Nicolae Titulescu în 1939, „Turcia a violat pur și simplu contractul sãu de vasalitate și Rusia a devenit complicele violãrii unui contract de drept internațional“.

Ocuparea pãrții rãsãritene a Moldovei a fost primitã cu ostilitate de populație. Numeroase familii au emigrat în partea de vest a Moldovei, iar la sfârșitul anului 1812 fuga țãranilor români a cãpãtat un caracter de masã determinând autoritãțile rusești sã închidã granița la Prut. La ocuparea ei, Basarabia a fost declaratã autonomã, limba românã continuând sã fie folositã în administrație alãturi de limba rusã. În 1928, autonomia Basarabiei a fost anulatã, provincia depinzând direct de organele centrale de la Petersburg, iar limba românã a fost exclusã din administrație. În pofida politicii de rusificare și de coloniozare a teritoriului Basarabiei cu populație de alte naționalitãți, elementul românesc autohton a fost în permanențã majoritar.

În cursul secolului de captivitate rusã, Basarabia a constituit mereu o unitate politicã distinctã în cadrul Imperiului țarist. În ciuda politicii antiromânești de rusificare forțatã a provinciei și în ciuda stãrii culturale înapoiate determinate de guvernul imperial, masa compactã a majoritãții locuitorilor Basarabiei și-a pãstrat cu persistențã caracterul ei național moldovean și, în consecințã, român.

În ciuda numeroaselor persecuții, conștiința unitãții românești nu a putut fi înfrântã în sufletul poporului român din Basarabia și s-a manifestat într-o manierã strãlucitã în etapa în care opresiunea a început sã slãbeascã.

Pe timpul evenimentelor revoluției ruse din 1917, în Basarabia era același popor român care locuia provincia și în 1812.

Prãbușirea imperiului țarist a avut ca rezultat și emanciparea națiunilor care trãiau în hotarele sale. În paralel cu mișcarea pentru libertate naționalã din Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia, s-a produs și în sânul poporului român din Basarabia o vibrantã mișcare național-revoluționarã.

Congresul Ostașilor Basarabeni întrunit la Chișinãu în octombrie 1917 a decis și proclamat „autonomia teritorialã și politicã a Basarabiei“ și a hotãrât constituirea pe baze democratice a unei Adunãri Naționale – Sfatul țãrii – cu atribuțiuni de Adunare Naționalã Constituantã și Legislativã. Sfatul țãrii era alcãtuit din 120 de deputați dintre care 44 deputați militari (ofițeri și subofițeri basarabeni), 31 deputați ai țãranilor, 4 deputați ai Partidului Național Moldovenesc, 8 deputați ucraineni, 7 evrei, 2 gãgãuzi, 2 bulgari, 2 germani, 7 deputați trimiși de consiliile comunale și orãșenești și 13 deputați ai altor naționalitãți. La 2 decembrie 1917, Sfatul țãrii a proclamat Basarabia „Republicã Democraticã Federativã Moldoveneascã“ și a ales primul guvern al acestei provincii numit „Sfatul Directorilor“.

Dupã aproape douã luni, la 24 ianuarie 1918, ziua aniversarã a Unirii Moldovei cu țara Românerascã în urmã cu 59 de ani, Sfatul țãrii a proclamat cu unanimitate de voturi independența Republicii Moldovenești.

La 27 martie 1918, Consiliul Național al Basarabiei, pe baza hotãrârii Sfatului țãrii, a votat unirea cu România, emițând urmãtoarea declarație oficialã:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul țãrii declarã:

Republica Democraticã Moldoveneascã (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagrã și vechile granițe cu Austria, ruptã de Rusia acum o sutã și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului cã noroadele singure sã-și hotãrascã soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamã-sa România. Aceastã unire se face pe urmãtoarele baze:

1. Sfatul țãrii actual rãmâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare dupã nevoile și cererile norodului; aceste hotãrâri se vor recunoaște de guvernul român.

2. Basarabia își pãstreazã autonomia provincialã, având un Sfat al țãrii (Dietã), ales pe viitor prin vot
universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.

3. Competința Sfatului țãrii este: a). votarea bugetelor locale; b). controlul tuturor organelor zemstvelor și orașelor; c). numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul sãu împlinitor iar funcționarii înalți sunt întãriți de guvern.

4. Recrutarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare și organizația localã (zemstve și orașe) rãmân în putere și vor putea fi schimbate de parlamentul român numai dupã ce vor lua parte la lucrãrile lui și reprezentanții Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minoritãților din Basarabia.

7. Doi reprezentanți ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniștri român, acum desemnați de actualul Sfat al țãrii, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților Basarabiei din parlamentul român.

8. Basarabia va trimite în parlamentul român un numãr de reprezentanți proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, orașe, zemstve și parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret și direct.

10. Libertatea personalã, libertatea tiparului, a credinței, a cuvântului, a adunãrilor și toate libertãțile obștești vor fi garantate prin Constituție.

11. Toate cãlcãrile de legi fãcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerii din urmã sunt amnistiate.

Basarabia unindu-se ca fiicã cu mamã-sa România, parlamentul român va hotãrî convocarea neîntârziatã a Constituantei în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret spre a hotãrî împreunã cu toții înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.

Trãiascã unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!“

Președintele Sfatului țãrii, I. Inculeț
Secretarul Sfatului țãrii, I. Buzdugan

Din cei 138 de deputaþi, 86 au votat pentru unire, 3 au votat contra, 36 s-au abținut, iar 13 au absentat.

Din cei 36 care s-au abținut, 26 aparțineau elementelor strãine de Basarabia, cei mai mulți fiind trimiși de guvernul țarist ca profesori la școli secundare, precum și deputații ucrainieni, bulgari și germani.

Opinia publicã din întreaga țarã a primit cu bucurie vestea despre decizia de o cardinalã însemnãtate adoptatã la Chișinãu.

În aceeași zi, președintele Consiliului de Miniștri al României, A. Marghiloman, supune aprobãrii Regelui Ferdinand proiectul de decret pentru promulgarea votului Sfatului țãrii din Basarabia, iar acesta semneazã decretul pe care-l redãm în continuare:

„FERDINAND I,

Prin grația lui Dumnezeu și voința naționalã, Rege al României,

La toți de fațã și viitori, sãnãtate:

Sfatul țãrei din Basarabia, în ședința lui de la 27 Martie (9 Aprilie) 1918 votând, prin 86 voturi pentru, contra 3, fiind și 36 abțineri, urmãtoarea rezoluțiune:

«În numele Poporului Basarabiei Sfatul țãrei declarã:

Republica Democraticã Moldoveneascã (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunãre, Marea Neagrã și vechile granițe cu Austria, ruptã de Rusia acum o sutã și mai bine de ani din trupul vechei
Moldovei, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului cã noroadele singure sã-și hotãrascã soarta lor, de azi înainte și pentru totd’auna se unește cu Mama Sa România.

Și Prezidentul Consiliului nostru de Miniștri declarând cã: În numele poporului român și al Regelui Lui M.S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot qvasi unanim și declarã la rândul Lui Basarabia unitã cu România de veci, una și indivizibilã.

Promulgãm acest vot și aceastã declarație și ordonãm sã fie investit cu sigiliul Statului și publicat în Monitorul Oficial.

Dat în Iași, la 9 Aprilie 1918

FERDINAND I

Președintele Consiliului de Miniștri
A. Marghiloman

Ministru de Justiție
D. Dobrescu

No. 842

Atitudinea Italiei, Franței, Marii Britanii și Japoniei fațã de unirea Basarabiei cu patria mamã a fost una categoric aprobativã și, ca urmare, țãrile menționate au semnat la 20 octombrie 1918, la Paris, în calitate de principale aliate ale României în timpul rãzboiului, Tratatul referitor la Basarabia prin care se recunoștea unirea și întinderea suveranitãții românești asupra Basarabiei.

Tratatul a fost apoi ratificat de toate puterile semnatare cu excepția Japoniei.

Problema unui acord între România și Uniunea Sovieticã în privința Basarabiei a evoluat însã într-un sens defavorabil, sovieticii condamnând energic acest act legitim lansând afirmația cã România se comportã ca o putere imperialistã. Ulterior, diplomația sovieticã a înãsprit tonul susținând cã Sfatul țãrii nu ar fi fost destul de reprezentativ deoarece clasa muncitoare și țãrãnimea nu au fost consultate și, în consecințã, poporul nu și-ar fi spus cuvântul.

Diplomația românã a fãcut mari eforturi pentru ca relațiile cu noul stat sã fie adus pe un fãgaș normal, dar în mãsura în care noua organizare a statului sovietic se consolida, se accentuau la conducerea lui vechile aspirații rusești de expansiune și, mai ales, vechea politicã de penetrare în
sud-estul Europei.

Sigurã pe dreptatea cauzei sale, România unitã în 1918, a întreprins fãrã șovãire ample acțiuni de dezvoltare a provinciei basarabene din toate punctele de vedere.

 

articol de General (r) Dr. Vasile Jenică APOSTOL

Categorii:Basarabia, Istorie, Politica

Prima rîndunică adusă de legalizarea islamului la Chișinău: musulmanii din Caucaz își revendică Moldova

”Pînă la căderea Califatului Otoman, Moldova s-a aflat în componența acestuia, de aceea preluarea puterii în mîinile musulmanilor în această țară este o obligație a noastră”, susțin musulmanii din Caucaz într-o știre apărută pe portalul islamist kavkazcenter.com

Musulmanii înfruntă ”mushrikunii” (”păgînii”) din Moldova pentru îndrăzneala de a protesta împotriva legalizării islamului. Episcopul de Bălți și Fălești Marchel este numit popă-superior, iar mitropolitul Vladimir – căpetenie Mushrikûn. Nici Voronin nu a scăpat de condeiul ascuțit al autorului știrii, fostul președinte, pomenit în legătură cu declarațiile sale referitor la înregistrarea Ligii Islamice, este numit căpătenie de kafiri (necredincioși).

Apogeul reacției islamiștilor de la kavkazcentre.com însă a fost ultimul alineat al știrii prin care musulmanii din Caucaz își revendică vechile teritorii otomane, printre care și Moldova: ”Pînă la căderea Califatului Otoman, Moldova s-a aflat în componența acestuia, de aceea preluarea puterii în mîinile musulmanilor în această țară este o obligație a noastră”, susțin musulmanii din spațiul ex-sovietic.

SURSA

Categorii:Basarabia, Ortodox

Soros atacă românismul în Basarabia printr-un studiu măsluit

In 1994, Fundatia Soros si Grupul pentru Dialog Social legitimau “academic”, pentru prima oara in Romania, “limba moldoveneasca” si “poporul moldovenesc”.Renate Weber, Gabriel Andreescu si Valentin Stan semnau impreuna un “studiu” despre legalitatea “moldovenismului” publicat in revista de propaganda a GDS, “22”. Intitulat “Relatiile Romaniei cu Republica Moldova”, studiul a fost preluat imediat de presa guvernamentala de la Chisinau, “Nezavisimaia Moldova”, “Moldova Suverana” si “Comunistul”, organul Partidului Comunistilor din Republica Moldova. O critica a lui a fost publicata de Civic Media. Dupa ani, acelasi principal vector antiromanesc recidiveaza printr-un asa-zis nou “studiu”, semnat de “impartialii” Cristian Ghinea, István Horváth, Liliana Popescu, Victoria Stoiciu, cu totii cadre ale scolii trotkiste deghizate sub diverse falduri. Prof. univ. dr. Radu Baltasiu, Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Director al Centrului European pentru Studii in Probleme Etnice al Academiei Romane demonteaza “studiul” mincinos, raspandit de mass media de aceeasi sorginte ca si Fundatia Soros, de la Bucuresti si Chisinau.

Studiul Fundatiei Soros despre ”Republica Moldova în conştiinţa publică Românească” este doar un produs ideologic inexact

Studiul lansat de Fundatia Soros,”Republica Moldova în conştiinţa publică Românească” are o serie de inexactităţi pe care le-am numit „de fond” şi „concrete”. Problemele de fond trimit la plasarea precară a lucrării în logica ştiinţei, mai cu seamă în raport cu sociologia. Chestiunile concrete sunt detalii care completează, ilustrează sau sunt consecinţe ale erorilor de fond. Sscopul materialului nu este acela de a contribui la cunoaşterea problematicii Basarabiei, ci de a plasa nişte concluzii prefabricate în spaţiul public din România, folosind prestigiul „cercetării ştiinţifice” şi pe cel al Fundaţiei sub girul căruia acesta a fost produs.

Inexactităţi de fond

Titlul: „Republica Moldova în conştiinţa publică românească”. Acesta pleacă de la premisa că un produs ideologic poate fi identificat şi măsurat în conştiinţa unor comunităţi mari. Nu orice fapt social pătrunde în conştiinţă. Republica Moldova este un produs ideologic, al geopoliticii expansionare ruseşti spre Gurile Dunării şi Strâmtori. Ca produs ideologic este un produs superficial. Logica ideologiilor este alta decât aceea a comunităţilor. Avem sociologii diferite. Eventual, ar fi putut fi cercetată „Republica Moldova în discursul public din România” – şi astfel am fi avut acelaşi nivel de adâncime al realităţilor: şi Republica Moldova şi discursul public aparţin în bună măsură dimensiunii ideologice. Din acest punct de vedere, studiul îşi proclamă propriul impas prin titlu.

Metodologic. Studiul conţine o serie întreagă de termeni neexplicitaţi. Pe lângă faptul că sunt neexplicitaţi sau insuficient lămuriţi, aceştia sunt încărcaţi deja cu tendinţe de răspuns, certificând orientarea ideologică a materialului, fapt care depăşeşte proporţiile admisibile într-un studiu sociologic. Iată, de pildă, cercetarea identifică unii respondenţi ca fiind „naţionalişti exclusivişti fermi”. Termenul trimite la o atitudine foarte complexă, cu cel puţin trei componente, fiecare având propria sa adâncime, depăşind cu mult cadrul unei simple variabile care ar trebui măsurată. Cum arată un asemenea om? Au realizatorii un profil psihosociologic? În orice cercetare se pleacă de la nişte ipoteze, se specifică populaţia. Desigur, ni se spune că au fost investigaţi adulţii din România, în cadrul unui eşantion reprezentativ. Numai că materialul face referire la o anume parte a populaţiei, cei care sunt „mândrii” şi „naţionalişti” pe o scală foarte aproximativă între „exclusivist” şi „detaşat”. În consecinţă, o fi populaţia aleasă aleatoriu, dar studiul este interesat „de o anume populaţie”, nu în general. În raport cu structurarea acesteia nu se spune nimic. Studiul instituie împărţirea populaţiei în profiluri psihosociologice în afara oricărui argument, ceea ce este de natură să pună sub semnul întrebării neutralitatea, mai exact deontologia acestuia.

Studiul împarte arbitrar (fără argument) populaţia investigată în „români” şi „locuitori ai statului vecin” şi aceasta este o altă eroare de fond. În timp ce populaţia din România are caracter etnic, cea de la Nistru este lipsită de caracter etnic. Studiul compară un popor cu o populaţie, ceea ce este imposibil şi, în plus, analizează fenomene de substrat, la nivelul conştiinţei, folosind instrumente inadecvate sau rău explicitate.

Teoretic: separarea de valoare dintre „naţionalismul etnic” şi „naţionalismul civic”, considerând că „naţionalismul etnic” este rău iar „naţionalismul civic” este bun. (p.26)

a) În primul rând, această distincţie este una teoretică şi este relativ recentă, fiind discutată, la sfârşitul sec. al XX-lea, de Gellner şi Anthony Smith.

b) Este cert că „normalul” la care au ajuns comunităţile poate să difere de ceea ce cred unii teoreticieni. „Normalul” este intrinsec comunităţii şi, de regulă, nu poate fi instituit de cercetători care, mai mult, nu au nici o autoritate morală să se transforme în judecători ai popoarelor.

c) Eroarea cea mai serioasă a acestui studiu este emiterea de judecăţi de valoare și utilizarea unei etichetări: naţionalismul etnic nu este bun, naţionalismul civic este bun. Conform literaturii de specialitate, caracteristicile etnico-naţionale sunt rezultatul împrejurărilor istorice şi al caracteristicilor antropologice specifice, nu pot fi judecate ca fiind bune sau rele. În al doilea rând, chiar dacă Estul ar fi caracterizat de „naţionalismul etnic”, acesta în nici un caz nu este întemeiat pe excludere, ci pe tradiţia populară, spre deosebire de „naţionalismul civic” de tip occidental creat de sus în jos, de tip birocratic, de stat. Tradiţia populară fixează comunităţile în cadrul lor simbolic prin apropiere, nu prin excludere. Singurele forme de excludere sunt de tip politico-ideologic şi acestea au fost introduse de politica de rusificare forţată începută de ţarism şi continuată brutal de URSS, pentru a fi reluată sub regimul Voronin. În plus, naţionalismul civic poate fi el însuşi foarte exclusivist, dacă este să ne amintim de Masacrul hughenoţilor de Sf. Bartolomeu (Franţa, 1572), Noaptea vitrinelor sparte (Germania 1938) până la deportarea în masă a romilor din Franţa (Sarkozy, 2010), sau, de ce nu, la distorsionarea pieţei europene a forţei de muncă prin interzicerea liberei circulaţii a muncitorilor din România şi Bulgaria într-o serie de state occidentale.

d) Studiul face referiri parţiale la contextul istoric al analizei, acesta fiind a treia mare eroare teoretică. Naţionalismul civic a fost soluţia organică a Vestului la problemele constituirii unei identităţi naţionale. Naţionalismul etnic în Est a fost soluţia potrivită identităţii naţionale în alt context. Mai mult decât atât, ambele tipuri nu există separat decât în teorie, de-a lungul timpului luând forme comune adeseori. Pentru discuţie vezi autorii citaţi, în special Smith, „National identity”. Generalizarea operată de autorii studiului, conform căreia „de regulă naţionalismul etnic” este „discriminatoriu” (p.26) nu are nici un fel de suport teoretic în lucrarea citată şi nici un fel de argument în cuprinsul cercetării. Aşa de pildă, autorii ignoră afirmaţiile lui Smith cu privire la caracterul organic al naţionalismului etnic şi caracterul politic-birocratic al naţionalismului civic. Rezultă că doar naţiunile din est ar fi organice (demotice), ceea ce Smith numeşte „etnii verticale”, în timp ce Occidentul este alcătuit din naţiuni construite „lateral”, ca urmare a voinţei suveranilor. În consecinţă, caracteristicile pozitive atribuite „naţionalismului civic” în opoziţie cu „naţionalismului etnic” sunt incorecte atât din punct de vedere teoretic cât şi din punct de vedere istoric.

Cu un aparat teoretic deficitar, operaţionalizarea indicatorilor devine imprecisă. Ajungem la termeni greu de înţeles precum „mândrie naţională neexclusivistă moderată” care fac argumentaţia confuză. În acest fel, analiza pe marginea „atitudinii faţă de istorie” ajunge la concluzii comice: „naţionaliştii exclusivişti” consideră poporul român vinovat de pierderea Basarabiei în august 1940 (p.33), iar exemplele pot continua. Ideea este că dacă eşti naţionalist cum … dai vina pe propriul popor? Ce înseamnă să fii naţionalist dacă te raportezi prin … separare de propriul popor? Şi ce fel de sociologie este aceea în care se ajunge la a discuta despre „vina poporului” în raport cu un fapt politic punctual?

Contextul. Contextul este cadrul developării datelor descoperite, este fundalul în raport cu care lucrurile culese în teren au sens. Cadrul istoric este contextul obligatoriu în raport cu o astfel de cercetare. Contextul însă este denaturat. Ne vom referi la premise, cele care conferă precizie ulterioară argumentului: anexarea Basarabiei ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940 este prezentată ca „dezlipire a Basarabiei din componenţa României” (p.23). Sintagma denaturează istoria în sensul că elimină caracterul arbitrar şi agresor al geopoliticii ruseşti, plasând subiectul cercetării, „conştiinţa” publicului din România într-un cadru nefiresc de neutru. Neutralitatea contextului istoric are însă un scop, acela de a plasa naţionalismul românesc în partea negativă a sensului istoric şi de a dezincrimina bolşevismul de crimele sale. Eliminând agresiunea comunistă, reacţia naţională românească este prezentată de autorii studiului ca „derapaj pro-unionist.” Aceasta este o ultimă dovadă a caracterului ideologizat al acestui studiu, care-l trimite în derizoriul altor sensuri, probabil în geopolitica intereselor străine în această parte de lume.

Concret

1. Problema: „Cât de prezentă este RM în conştiinţa publică românească”? – p.7. Dar dacă în conştiinţa românească e Basarabia, și nu RM? Cum au ales unul in locul celuilalt? Se preinstituie un reper ideologic care este de natură să distorsioneze grav cercetarea. Problema nu este negarea existenţei oficiale a R. Moldova, ci a existenţei sale în conştiinţa publică. Se insinuează că dacă în conştiinţa publică R. Moldova are altă reprezentare decât cea a unui stat cu existenţă separată, publicul ar fi „naţionalist”, deci retrograd.

2. „Atitudinea faţă de naţionalism” – trebuie să avem atitudine faţă de naţionalism? Naţionalismul el însuşi este o atitudine. (p.8)

3. Separarea dintre români şi „locuitorii ţării vecine” p.8, sau „cetăţenii statului vecin”. Acesta este obiectivul cercetării: ce cred românii despre „locuitorii ţării vecine”. Locuitorii țării vecine sunt o etnie (nouă)?

4. Studiul propune „o rectificare” în relaţia dintre România şi Basarabia (p.8). „Rectificare” prin scoaterea ingredientului naţional, care devine negativ, „naţionalism” sau fără identitate, devin „locuitorii ţării vecine”.

5. Raportul omite esenţa relaţiilor dintre cele două teritorii. Mai întâi abstractizează spaţiile numindu-le state. Apoi identifică sursa răului în România, la „români”, în relaţie cu altă identitate pe care o lipseşte de conţinut: când se referă la românii basarabeni le spune „locuitorii statului vecin”.

6. O altă instanţă a reificării este termenul de „mobilitate”. – p.9. În loc să facă trimitere la „reluarea relaţiilor artificial întrerupte între membrii aceluiaşi popor”, raportul foloseşte un termen reificat, abstract, fără conţinut, de „mobilitate a cetăţenilor”, omiţând esenţa etnic-unitară a celor două spaţii (România şi R. Moldova).

7. Încadrarea basarabenilor ca „imigranţi” (p.10) în România denotă încă odată situarea cercetării în cercul preocupărilor care pune problema în afara ideii de românitate şi românesc. În plus, developează o altă eroare metodologică: nu poţi opera la nivelul conştiinţei colective căutând lucruri exterioare, în cazul nostru „imigranţi”. La nivelul conştiinţei se înregistrează fapte, lucruri, procese intime, în cazul nostru ar fi trebuit căutaţi basarabenii. La nivelul conştiinţei avem mitologia străinului, ceea ce nu e cazul nostru, imigrantul situându-se la nivelul discursului public.

8. O altă eroare metodologică constă în căutarea Basarabiei printre „formele de consum media” (p.15). Se face confuzie între educaţie şi mass-media. Basarabia este parte a educaţiei naţionale. Cum ştim foarte bine, mass-media nu este parte a acestui proces, dimpotrivă, cum bine arată autorii, mass-media este parte a culturii de consum, care este altceva decât cultura educaţională. În consecinţă, Basarabia, sau cum spun autorii, „Republica Moldova” nu este căutată unde trebuie. Totodată, cultura este mai mult decât informare, este cunoaştere împărtăşită, care are legătură cu un cadru de tip colectiv care scapă complet metodologiei studiului. Din acest punct de vedere, cercetarea ar fi trebuit să aibă cu totul alte variabile. Rezultă că fidelitatea lucrării, dacă măsoară ceea ce îşi propune, lasă foarte serios de dorit.

a. Aşa de pildă, faptul că 57,5% dintre locuitorii din România „sunt dezinteresaţi în legătură cu subiectul RM” nu face decât să certifice eroarea metodologică: românii, ca orice mare colectivitate etnică, nu au decât interese colective identitare. Marile comunităţi nu au „agende” şi nici nu sunt interesate de ideologii sau alte fenomene de suprafaţă. În consecinţă, românii ca şi colectivitate nu pot fi interesaţi de Republica Moldova. Ar fi fost cu totul alta situaţia dacă ar fi fost întrebaţi de „fraţii lor basarabeni”, este o diferenţă ontologică, acolo este locul unde se află comunitatea. (p.20)

b. Tot aici, o altă eroare de exprimare, de astă dată cu „utilitate” manipulatorie: tabelul 3 se numeşte „Populaţia României în funcţie de nivelul de cunoaştere şi interesul faţă de subiectele referitoare la Republica Moldova”. Subiectele referitoare la Republica Moldova reprezintă cu totul altceva decât „receptivitatea sau dezinteresul în legătură cu subiectul RM”. Faptul că românii pot fi dezinteresaţi de subiectul RM, să zicem ca actuală denumire a unui teritoriu care, în bună măsură, se suprapune cu fosta provincie Basarabia înseamnă ceva, iar dezinteresul faţă de subiectele referitoare la RM cum ar fi, de pildă, grindina sau vizita lui Moş Crăciun în RM, reprezintă cu totul altceva.

9. Etichete care metodologic construiesc tendinţe: „grupul naţionalişti exclusivişti”, „grupul celor care se distanţează de orice formă de mândrie naţională” (p.20). Prin „tendinţă” înţelegem de fapt prejudecată şi etichetare ideologică. Avem astfel „o populaţie bună” („cei care se distanţează de orice formă de mândrie naţională”) şi „o populaţie rea” („naţionalişti exclusivişti”). Este inadmisibil metodologic să construieşti o cercetare pe variabile prin a căror măsurătoare să îţi susţii ipotezele dar pe care îţi propui într-o cercetare ulterioară să le validezi: „Asumăm – dar acest lucru rămâne să facă subiectul unor cercetări calitative mai aprofundate – că în cazul naţionaliştilor exclusivişti toleranţa faţă de utilizarea de către locuitorii RM a unor regionalisme sau cuvinte din limba rusă în limbajul curent este considerată un soi de „atentat” la identitatea limbii române, despre care probabil au o viziune la fel de exclusivistă şi puristă ca şi despre naţiune. În viziunea naţionaliştilor exclusivişti, orice element alogen trebuie exclus şi, prin consecinţă, dacă nu poate fi exclus, se redefineşte şi se pune în chestiune categoria generală din care elementul alogen face parte – graiul sau dialectul în cauză.” (p.38)

10. Operaţionalizarea termenilor (pp.26-27) de „naţionalism exclusivist ferm”, „naţionalism de distanţare ferm”, de „mândrie naţională neexclusivă fermă” trimite la o teorie a naţionalismului, respectiv a uneia a „mândriei naţionale”. Am arătat la început că premisele privind naţionalismul sunt incorecte din punct de vedere teoretic şi inadecvate istoric. În consecinţă, operaţionalizarea lor ulterioară este inutilă: dacă teoria este inadecvată, variabilele sunt, inevitabil, inapte să măsoare realul. În ceea ce priveşte „mândria naţională”, acesta este un concept definit circular, „sunt mândru că sunt român”. Conceptualizarea circulară este o eroare elementară: nu putem defini un termen prin el însuşi. Din acest punct de vedere, termeni precum „mândria naţională neexclusivă reţinută” sunt pur şi simplu caragialeşti: complicaţi lingvistic, preţioşi în loc de conţinut şi ne-etici, ne-profesionali. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost corect definite, este greu de crezut că puteam „descoperi” Republica Moldova din conştiinţa românilor prin termenii de naţionalism şi mândrie, pentru că termenul este un construct ideologic în afara conceptului naţional sau de mândrie românească.

a. „Metodologia de definire a scalei naţionalismului” (tabel 2, p.27) nu are nici o legătură cu practica metodologică. Metodologia este calea prin care avem acces la date. Tabelul la care facem referire este o înşiruire de etichete care par ad-hoc, fără argument logic sau sociologic, care trimit la judecăţi de valoare, finalitate străină de cercetarea sociologică. În consecinţă, metodologia are un aparat argumentativ tot atât de restrâns ca şi teoria.

b. Scala reprezintă o ierarhizare a itemilor, a intensităţii numerice a acestora. Autorii nu ne lămuresc de care scală este vorba şi după ce criterii au ierarhizat itemii. Cum ierarhia există, înseamnă că cercetarea este orientată după umori personale sau, în cel mai fericit caz, este expresia unei ideologii nemărturisite, în care naţionalul este „rău”, iar îndepărtarea de el este „bună”.

11. „Cu cât scade gradul de naţionalism, cu atât creşte ponderea celor cu studii medii sau superioare” (p.29). În acelaşi timp, ni se spune că o bună parte dintre tinerii între 18-24 de ani ar fi marcaţi de o „mândrie neexclusivistă reţinută” (p.29). În final, aflăm că „tinerii până în 34 de ani sunt mai degrabă supra-reprezentaţi în interiorul grupurilor cu un naționalism foarte jos – mândrie naţională reţinută sau deloc”. Rezultă că acestor tineri nu prea le place fie să fie români, fie limba română, fie nu prea se simt mândrii că sunt români sau nu prea sunt preocupaţi „de România”, în termenii tabelului 2 de la p. 27. Dincolo de strania exprimare a corelaţiei dintre naţionalism şi educaţie, ajungem la concluzii imposibile din punct de vedere sociologic: cum identitatea naţională este un atribut obligatoriu al insului, ar rezulta că tinerii intervievaţi nu au identitate naţională, ceea ce este absurd.

12. Foarte curioasă întrebarea „Dumneavoastră personal în ce măsură sunteţi de acord cu următoarele afirmaţii?” cu posibilitatea de răspuns: „O soluţie pentru unirea României şi a Republicii Moldovei ar putea fi federalizarea ţării, cu o autonomie substanţială pentru Moldova” (p.98). Se developează astfel o preocupare mai prozaică a autorilor, care coincide cu planul rusesc mai vechi, lansat din vremea guvernării lui Putin în Rusia, în 2004, aşa-numitul „plan Belkovski”, privind federalizarea R. Moldova.

***

Teoria, metoda sunt cele mai importante componente ale ştiinţei. Substituirea judecăţii de realitate cu judecata de valoare, dezetnicizarea în studiu a populaţiei dintre Prut şi Nistru, în condiţiile în care face obiectul unei cercetări privind conştiinţa naţională, plasarea inexactă a contextului istoric şi utilizarea prin omisiune a analizei lui Smith privind cele două tipuri de naţionalism (civic şi etnic) sunt cele mai evidente erori de fond ale studiului.

În concluzie, cercetarea este inadecvat aşezată în raport cu noţiunea de naţionalism. Naţionalismul este considerat un rău social, ceea ce este o opţiune ideologică. Opţiunea ideologică este libertatea câştigată după 1989 însă, în ştiinţă, ideologia este filtrată prin teorii şi paradigme, se supune rigorilor metodologice.

Din punct de vedere ştiinţific, naţionalismul este sentimentul de devotament al insului faţă de o instanţă superioară sieşi şi a propriului grup de interese (Britannica).

Dacă autorii ar fi operat corect cu noţiunea consacrată a naţionalismului, inclusiv în formele sale „civic” şi „etnic”, ar fi avut, poate, acces la conştiinţa marii colectivităţi despărţite de Prut.

Prof. univ.dr. Radu Baltasiu, Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Director al Centrului European pentru Studii in Probleme Etnice al Academiei Romane

SURSA

Categorii:Basarabia, National, Social