Arhiva

Archive for the ‘Evrei’ Category

Radu Gyr pus la zid de institutul Elie Wiesel și primăria Cluj

Preambul!

M-am ridicat alene de pe scaun și am scos volumul lui Radu Gyr din bibliotecă. Deschid la întâmplare cartea, citesc și știind ce vreau să scriu dau mai departe până găsesc ceva nimerit: ”Din tot, ne-a mai rămas aieve, acest zid grav, aceste dreve. Crunt ferecați în piatră dură, cu pumnii strânși, tăcem din gură.

Strada

În Cluj există o stradă care-i poartă numele lui Radu. Radu Gyr. Marele Radu Gyr! E o stradă lungă de 80 de metri din care se intră la trei case. În rest e teren viran. Boscheți. Astăzi primăria din Cluj urmează să voteze desființarea numelui acestei străzi din motivul că acest poet și dramaturg ar fi fost vinovat de crime împotriva umanității, după cum o cere clar și răspica institutul Elie Wiesel, cel care se ocupă cu studierea holocaustului.

Soluția evreo-ungurească.

Nu insinuez că ar avea vreo legătură cu Soroș, dar directiva de schimbare a numelui străzii ce poartă amprenta lui Radu Gyr propune înlocuirea acesteia cu numele lui Szervatiusz Jeno, un sculptor clujean premiat în perioada de glorie a familiei șefului de la Ellie Wiesel, mai exact în ’64, ca “artist emerit”.

4 condamnări nedrepte

”Cu pumnii strânși tăcem din gură”. Ei bine, eu nu am de gând să tac din gură. Această mârșăvie se va întâmpla la sugestia institutului de studiere a holocaustului, Ellie Wiesel, care socotește că daca Radu Gyr a fost legionar, trebuie să ia de bune condamnările acestuia, chiar dacă acestea au fost dictate de regimuri totalitare cu care societatea actuală nu mai este deacord. Gyr a fost condamnat în primă fază de dictatorul Carol al II-lea, un specimen hulit de întreaga istorie.

Apoi a fost condamnat de Ion Antonescu, însuși condamnat de institutul Wiesel. Carevasăzică, Wiesel îl condamnă pe Antonescu, dar este deacord cu hotărârile lui. Ipocrizia la maxim. Mai apoi Gyr a fost condamnat la 12 ani de închisoare de către regimul comunist (în lotul ziariștilor – pentru un volum de poezie) și colac peste pupăză, după ce a fost eliberat, tot în urma unei poezii, a fost condamnat la  moarte pentru poezia ”Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, pedeapsa comutându-i-se la 25 de ani de închisoare.

Așadar, omul își petrece mai bine din jumătate din viață în temniță grea pentru că era poet și legionar.

Bun motiv! Si institutul lui pește prăjit e deacord cu asta!

Evreul comunist Alexandru Florian mușcă mâna care l-a hrănit?

Ca o notă umoristică, în perioada în care actorii evrei nu mai puteau profesa în nici un teatru, Radu Gyr – care era comandant legionar și director al teatrelor din scurta perioadă (4 luni) a guvernului legionar – a dispus crearea singurului teatru evreiesc din Europa în care actorii evrei au putut juca și totodată singurul teatru unde au putut fi jucate piese scrise de dramaturgi evrei. Mare antisemit Gyr ăsta! După Alexandru Florian, pesemne că i-a lăsat să joace ca să se facă de râs, nu? Altminteri de ce ar dori să-l pună la zid?

Alexandru Florian, un comunist de familie, reintroduce vechile practici bolșevice.

Alexandru Florian este în primul rând un tip care ar trebui băgat la bulău și bătut la tălpi de DNA pentru faptul că i-a dat cu virgulă la declarația de avere, luând bani pentru capacitățile sale de filosof inclusiv de la facultatea de agronomie sau cea de medicină veterinară, nu mai știu exact. Sau poate de la amândouă dacă nu-i totuna.

Tatăl său, Radu Florian, profesor de marxism-leninism în perioada 1949-1989, era un teoretician al comunismului românesc. Băga cărți cam ca Voiculescu în pușcărie, doar că de data asta autorul nu era gratulat cu câte o lună redusă din pedeapsă, ci cu favoruri din partea regimului comunist.

Bârfa spune că Radu Florian ar fi scris o carte pe care a semnat-o Alexandru Florian, beizadea care pe atunci avea 21 de ani. „Cunoaşterea ştiinţifică şi apusul zeilor” este cartea pe care Alexandru Florian nu și-a scris-o în CV pentru că CV-urile sunt scrise să dea bine. N-am citit lucrarea și nici n-am de gând, pentru că sunt un om care, limitat în viața sa de muritor, prețuiește timpul.

Alexandru Florian și spaima de adevăr.

Nu vreau să vă plictisesc cu dovezi istorice din teama că veți închide pagina și veți pleca, dar de fiecare dată când canalia kominternistă, mizeria sub-umană, gunoiul băgat sub preșul României, a fost invitat la vreo emisiune cu tematica legii 217 din 2015, ori n-a venit, ori a răspuns lac de sudoare cu noduri în gât la diversele întrebări. Este un așa-zis istoric, despre care o amică de-a mea spunea cu gingășie și blândețe că este cel mult un mediocru.

Habar n-are ce spune, dar o spune cu convingere, doar-doar i-o prelungi guvernul finanțarea. Și guvernul i-o prelungește, pentru că toți președinții și premierii din ultimii 27 de ani fac temenele pe la zidul plângerii.

Institutul Wiesel este încadrat sub directa oblăduire a secretariatului general al guvernului. Suge bani de la mine și de la tine în același timp în care AFDPR (Asociația Foștilor Deținuți Politic) abia se târâie prin noroi cu bătrâni caroroa li s-a dat o pensie din milă, pentru că fiind foști condamnați n-ar avea nici un drept.

Dreptatea din România se filtrează prin ochelarii jegului comunist, urmărind îndeaproape îndrumările unui institut la fel de legitim precum UDMR, LGBT, sau altfel de organisme la fel de românești precum sunt eu papa de la Roma în timp ce vorbesc chineză!

Ellie Wiesel impostorul

În presa mainstream, cea centrala adică, a apărut un articol în care cel care poartă numele institutului condus de Florian Alexandru, n-ar fi trecut pe la Auschwitz. Se pare că individul a preluat un număr tatuat pe deținut și a scris o carte, dar n-a fost deacord niciodată să-și arate tatuajul.

Eu nu mai tac din gură!

Legea 217/2015, cea de pe urma căreia mizeriile de la Elie Wiesel își permit într-un mod ilegal să ceară schimbarea numelui străzii lui Radu Gyr (ilegal pentru că legea lor nu cere lucruri retroactive), este o lege care sfidează constituția și merge pe urmele lui Orwell din 1984. Diferența dintre utopie și distopie este că prima e imposibilă (ca și comunismul) iar cea de-a doua este impozabilă. Dacă nu taci te băgăm la închisoare.

Pentru articolul ăsta risc 3 ani de închisoare pentru că n-am tăcut, chiar dacă Constituția îmi garantează dreptul de a avea propriile opinii. M-am săturat de ipocrizie. Legea 217 este o lege care copiază cenzura comunistă sub umbrela corectitudinii politice. În perioada în care comuniștii ridicaseră cenzura la rang de artă era de înțeles că își protejau ‘investiția’, dar acum nu prea mai are sens.

Atâta timp cât această lege este în vigoare și nu servește corupților din Parlament sau Guvern, înseamnă că ea folosește unor interese străine de țara mea. Suntem vasali unor forțe străine de statul nostru care nu au nici un interes ca nația noastră să se ridice din cenușa timpului.

Îi urez lui Radu Gyr să aștepte încă puțin până când va trece și această perioadă a prigoanei bolșevice, moment în care nu va avea doar o străduță de 80 de metri, ci zeci de bulevarde și sute de statui, după cum bine merită.

 

 

Spurcăciunea sufletească a democrațiilor “occidentale”

Recentul scandal în care este implicat preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, as scos la iveal faţa întunecată a democraţiilor occidentale, a retoricii europene de doi lei, a mândriei mânjite de a fi vest-european, civilizat, cu restricţii pe piaţa muncii şi veşnic lucrător cu două măsuri.

Micuţul evreu din Ungaria ajuns preşedinte al Franţei a fost printre primii lideri europeni care a lansat atacuri militare împotriva lui Muamar Gaddafi, susţinut de o mulţime de isterici ai democraţiei, delirând prin ziare, televiziuni şi reţele sociale web, despre cum se va instaura democraţia în Libia. Adevărul este atât de sec şi de cinic, încât pare aproape ireal: Sarkozy a fost sponsorizat în campania electorală de către “dictatorul” Gaddafi şi pentru a şterge urmele acestor afaceri necurate, l-au ucis. Pur şi simplu.

Potrivit unei anchete realizată de Mediapart, Takieddin l-a sfătuit pe Sarkozy, înainte şi după ce a devenit preşedinte, cum să negocieze mai multe contracte militare cu regimul Gaddafi, inclusiv pentru livrarea de tehnică informatică menită să contracreze sistemele americane de interceptare Echelon. Muammar Gaddafi însuşi a susţinut că a sprijinit financiar campania prezidenţială a lui Sarkozy, în 2007, prin retrocomisioane plătite Parisului.

Franţa a fost primul stat NATO care a lansat lovituri aeriene împotriva regimului Gaddafi, în 2011. Fiul lui Gaddafi, Saif al –Islam, care cunoaşte detaliile afacerilor cu Republica Franceză, va fi judecat în Libia şi riscă să fie condamnat la moarte de noul regim, potrivit Cotidianul. Deci noul regim-marionetă “democratic” din Libia va încerca să ucidă şi ultimul martor direct al acestei afaceri necurate.

Mai mult, se pare că tot Sarkozy a fost o persoană cheie care a organizat sponsorizarea rivalului la preşedinţia franceză a lui Jaques Chirac, Edouard Balladur. Banii, veniţi pe o filieră pakistaneză şi saudită, au însumat 84 de milioane de euro sub forma unor comisioane ascunse în tranzacţii de armament şi tehnică militară. Deja doi apropiaţi ai lui Sarkozy, Nicolas Bazire, managerul campaniei electorale din 2007 a preşedintelui şi martor la căsătoria sa cu Carla Bruni, şi Thierry Gaubert, fost şef de cabinet al lui Sarkozy, au fost reţinuţi deja de autorităţile franceze în acest dosar.

Privim deja de ceva vreme cum ţările arabe din Africa şi nu numai par să fie cuprinse de febra unor revoluţii democratice susţinute de ţările vest-europene. Vedem cu în Egipt, după un scenariu identic cu cel din România, regimul dictatorial Mubarak, a fost înlăturat de la putere de armată, pentru ca apoi aceasta să ţină de putere cu dinţii în timp ce egiptenii îşi cer democraţia câştigată în stradă, asemeni fenomenului Piaţa Universităţii. Vedem cu Gaddafi a fost împuşcat ca un câine de rebelii înarmaţi de Franţa şi Germania, tot în numele democraţiei. Înţelegem acum că, de fapt, în Libia am văzut un direct un asasinat politic ordonat de Sarkozy, un preşedinte “occidental” care dorea doar să şteargă urmele unor tranzacţii dubioase, care au dus la câştigarea alegerilor prezidenţiale. Deci dacă francezul sau alţi politicieni de seamă care ne dau directive din sălile de şedinţă de la UE, au ajuns unde sunt prin banii dictatorilor nord-africani, ce putem spune despre democraţiile vest-europene şi creaţia lor diabolică care se doreşte supra-stat, Uniunea Europeană?

 De George Bara – NapocaNews

Cum am devenit jidan!

– variațiuni pe o temă sionistă –

Nu-l cunosc și n-am auzit de Vlad Solomon până zilele trecute. Jamais couché avec!, cum suna o vorbă în anii studenției. În urmă cu câteva zile am citit însă un text al individului, despre „cum a ajuns” el „jidan” și mai apoi chiar israelian, salvându-se la timp din starea de român. Un text care m-a făcut încă o dată să constat că există o forma mentis evreiască, a unor evrei mai scremuți, din care s-a născut vestitul realism socialist, ca metodă(!) de creație literară și artistică. Însăși ideea de metodă, aplicabilă artei, este și ea, dacă mă gândesc bine, profund evreiască, la același nivel, sub mediocru, al prestației evreiești în domeniu. Din acest punct de vedere acest Vlad Solomon pare un exemplar perfect, un exponent fără cusur al mediocrității evreiești. Un activist model al șabloanelor realism-sionismului. Repet: realismul sionist, ca metodă de creație literară. Vă este cel mai bine cunoscut din filmele americane, mai ales alea proaste și de mare succes! Gen Lista lui Schindler! Și, foarte probabil, din ce va mai fi scris Vlad acesta.
Mai întâi, povestea clasică a adolescentului evreu care nu știe că este evreu, dar pe care anti-semitismul grobian și tâmp al colegilor de clasă sau de joacă îl obligă pe junele „Ițic” să descopere și în final să-și asume evreitatea. Am tot auzit povestea asta. De fapt am citit-o, căci de auzit, de la evreii cu care am stat vreodată de vorbă, adică prieteni sau foști colegi ori numai cunoscuți, așa ceva n-am auzit niciodată. Este evident o „idee literară”, pritocită în vreun chibuț de creație literară colectivă! O făcătură… Mi-a adus aminte de o vorbă a lui Steinhardt, despre loazele evreiești interbelice, ce bine le prindea anti-semitismul! Pe cine ar mai da ei vina când rămân corigenți sau repetenți?!… Dacă nu pe anti-semitismul din școala românească?!…
De aceeași speță joasă este și leit motivul românului care îi reproșează aproapelui său evreu că se trage din evreii care l-au ucis pe Mântuitor, pe Fiul Domnului!… S-ar zice că, antisemit cum sunt, mă învîrt numai printre antisemiți! Și e adevărat că la mulți oameni dintre cei cu care mă văd mai des aud nenumărate reproșuri la adresa unor evrei. Dar niciodată n-am auzit acest reproș: popor deicid! Este un reproș expirat de mult, pur livresc, mereu resuscitat însă și preluat de la un autor la altul. Autori evrei, se înțelege. Autori realist-sioniști! (sic!) Ultima oară am dat de mizeria asta la Andrei Cornea!… Perechea mai citită, „metafizică”, a lui Vlad Solomon!
Repet: eu n-am cunoscut român și, în general, pe cineva care să reproșeze unui evreu că aparține poporului care l-a ucis pe Iisus!… Și asta, probabil, pentru că un asemenea reproș este tolomac rău! Greu de găsit românul care să rostească asemenea gugumănie! Iată însă că se găsește un guguman de evreu care să imagineze români capabili de asemenea gugumănii!
Păi asta le reproșăm noi evreilor care ne strică viața?! Unui Petre Roman sau Elie Wiesel, unui Silviu Brucan sau Radu Ioanid?!… Sau chiar lui Vlad Solomon?! Ce vină are Iuda în privatizarea și distrugerea economiei românești de după 1990? Ce vină au Iafa sau Caiafa în falimentarea băncilor românești? Și așa mai departe!…
Mai degrabă aud raționamente de tipul următor: dacă este adevărat că majoritatea evreilor sunt urmași ai cazarilor, cum susțin tot mai mulți evrei, spre încântarea „anti-semiților”, atunci textele și evenimentele biblice, deci și omorul din Vinerea Mare, nu mai au nicio legătură cu evreii de azi! Și tot ce decurge de aici, inclusiv decăderea evreilor din „demnitatea” de popor deicid!…
Dacă mă gândesc bine, la curs, în fața studenților, am vorbit despre uciderea Mântuitorului: comentând moartea lui Socrate, a celui mai înțelept personaj din antichitate, obișnuiam să fac o paralelă cu moartea lui Iisus, cel mai curat dintre oameni, mai fără de păcat. Amândoi condamnați la moarte în urma unui vot, a unui scrutin foarte democratic!… Concluzia pe care o trăgeam nu-i privea pe evrei sau greci, ci era cu referire la democrație, cât de încărcată este ereditatea acesteia! Cât de amăgitoare este! Au știut ei anticii de ce au renunțat la democrație, că doar nu erau proști!… Resuscitarea democrației, în epoca modernă, concluzionam că este o înșelătorie dezgustătoare!
…Mă rog! Părerea mea!
Dar, cine știe? Poate că atacul „meu” la democrație mărturisește din partea subsemnatului un anti-semitism inconștient, instinctiv, intuitiv, congenital, irepresibil, involuntar, nativ, maladiv etc.
Așadar, Vlad Solomon, care se credea român și atât, începe s-o ia ușor-ușor la deal, să devină evreu! Sub felurite impulsuri. Va contribui la această transfigurare înălțătoare și momentul când îi cade în mână Cartea Neagră a lui Matatias Carp, enumerată printre revelații. Din păcate nu insistă suficient asupra zguduitoarei lecturi! Îl sfătuiesc s-o facă și să facă apoi publică emulația trăită – sau ce o fi fost aia, resimțită atunci când a aflat din Cartea Neagră câte blestemății au făcut românii împotriva evreilor nevinovați nici măcar cu o muscă! Bunăoară, ce interesant va fi să aflăm ce i-a trecut prin freză când va fi aflat Vlad Solomon cum erau cumpărați evreii pe malul Nistrului, înainte de a fi trecuți în Transnistria, evrei pe care românii îi duceau apoi acasă și le tăiau beregata, iar sângele astfel scurs din abundență era adunat într-o covată, pentru ca ulterior, peste an, să fie folosit ca unguent și alifie, de uns roțile să nu mai scârțâie atât de enervant, de uns lanțul la câini, să nu mai latre etc., etc., o mulțime de întrebuințări domestice și tradiționale. (Vezi volumul I, în primele 20-30 de pagini, pagina din dreapta, fără soț.) La fel, trebuie să fi fost teribil de captivantă și trăirea profundă a sentimentului identitar evreiesc petrecută cu aceeași carte sub ochi, vol.III, pe la mijloc, citind declarația unui Katz, declarație în care este relatată, în câteva cuvinte, cuvinte de maximă încărcătură tragică, cumplita foame & foamete îndurată de evreii deportați în Transnstria, dintre care o bună parte, cea mai bună parte, elita, au supraviețuit numai grație cadavrelor și excrementelor acestora, consumate de acei vestiți evrei din Transnistria!… Chiar s-a simțit mai evreu Vlad Solomon și din ce în ce mai puțin român citind inepțiile lui Matatias Carp, în fapt ale psihopatului Ilya Ehrenburg, mizeriile nerușinate, scorneli schizofrenice, puse pe seama românilor?!…
Sau săpunul!… Vestitul! Lipsește complet din acest curriculum al evreizării! Păi ce cutremur sufletesc se va fi produs în suflețelul adolescentului Vlad Solomon, suflet sensibil de poet, cenaclist asiduu, când a aflat prima oară despre abominabila crimă numită săpunul fabricat din cadavrele evreilor gazați la Auschwitz și împrejurimi?! Putea să scrie o pagină de mare literatură pe acest subiect! Dacă nu cumva a și scris-o și stă cu ea la pândă în sertar!… Nu cumva pe reversul foii ne descrie – altă pagină de mare literatură!, cum s-a des-cutremurat autorul atunci când va fi aflat că săpunul evreiesc este totuși și din fericire o creație literară, o „metaforă” (l-am citat pe Teșu), a altui psihopat, numitul Simon Wiesenthal!… Cum a primit Vlad Solomon această veste?! Și când a simțit că crește-n el nivelul de evreitate? La prima vestire, cea mincinoasă, sau la a doua, cea rectificatoare?!…
Alt fantasmagoric care tutelează de-românizarea aceluiași Vlad Solomon este Steven Spielberg și celebra sa Listă. Astfel că, la un moment dat și la îndemnul venit de peste ocean, de la însuși S.S., se angajează fostul nostru Vlad cu tot elanul tinereții în programul „Survivors of the Shoah Visual History Foundation”, program care urmărea să salveze de la uitare mărturiile pe care le mai puteau oferi cei circa 50.000 de supraviețuitori ai Holocaustului, aflați încă în funcțiune la acea vreme. Echipe de tineri entuziaști, înarmați cu camere video, au plecat la vînat supraviețuitori ai lagărelor de exterminare pentru a-i filma cu tot ce-și mai aminteau din iadul prin care au trecut!… Experiență care l-a înrădăcinat și mai bine pe Vlad Solomon în solul fertil al evreității sale.
…Asupra acestei mărturii aș vrea să insist puțin, este locul din care a plecat impulsul de a scrie aceste rânduri dedicate unui necunoscut: Vlad Solomon.
Domnule Vlad, ce s-a întâmplat cu cele 50 de mii de mărturii? Au fost în vreun fel publicate? Sistematizate? Clasificate? Au fost adunate toate la un loc și pot fi consultate? Se află cumva într-un depozit aflat la dispoziția publicului?… Pot fi accesate pe Internet? Măcar mărturiile evreilor care au trecut prin Transnistria m-ar interesa!… Unde le găsesc? Poate că după ce le voi viziona atent și înfiorat mă las naibii de tot negaționismul meu! Am această disponibilitate la nou! Numai condiții să mi se creeze!…
Exact acesta este și motivul pentru care de ani de zile mă rog de autorități, în frunte cu cele de la Yad Vashem, pun pile, fac reclamații, aș da și șpagă, numai să-mi permită accesul la Memoriile lui Wilhelm Filderman, subtilizate cu forța de Mossad de la secretarul lui Filderman, după 1990, când bietul om se pregătea să predea prețiosul manuscris destinatarului: Academia Română! Sunt pregătit sufletește pentru a-mi face mea culpa și pentru a striga și eu, ca Octavian Goga, m-ai învins, Solomoane! Dar asta, în cazul meu, numai cu Filderman pe masă!…
…Până atunci însă îmi îngădui să mă mir: oare nimeni înaintea lui Steven Spielberg marele nu a avut ideea de a strânge asemenea mărturii? Oare salariații de la Yad Vashem nu s-au ocupat și ei exact de această operă de documentare încă de la înființarea instituției lor, pe la începutul anilor 1950?! Trebuia să se facă filmul, altminteri fals și mincinos despre Schindler, ca să le vină unor evrei această minunată idee, aflată totuși la mintea cocoșului?! Când mor 6 milioane de oameni într-un carnagiu care nu a lăsat prea multe documente doveditoare, ce era mai firesc decât să fie anchetați toți supraviețuitorii, atât de puțini, ai Shoahului?!… Mărturia victimei este esențială într-un dosar penal, de omucidere, de genocid! Cum de au lăsat să treacă aproape 50 de ani fără să se facă o asemenea cercetare, în principiu exhaustivă?! Care să nu lase nechestionat niciun evreu! Nicio mărturie neconsemnată!…
Și raportez cele de mai sus la o situație prea puțin cunoscută, ca să nu spun că este propriu zis ascunsă, tăinuită cu mare grijă: imediat după război, la inițiativa celei mai importante organizații evreiești, Congresul Mondial Evreiesc, în modul cel mai logic și mai firesc cu putință s-a declanșat și derulat o vastă operațiune de strângere a tuturor datelor despre „suferințele evreiești” din perioada 1939-1945. Drept urmare, fiecare familie de evrei din teritoriile supuse „teroarei brune”, hitleriste, a primit un chestionar cu aproape 100 (circa una sută) de întrebări privitoare la tot ce i se putea întâmpla unui evreu și unei familii de evrei, ca abuzuri și fărădelegi săvârșite împotriva evreilor, indiferent din partea cui! Nu s-au folosit camere de filmare, inexistente atunci, ci niște caiete, format A5, cu 20 de file, intitulat, pe copertă, Dosarul suferințelor unei familii de evrei. Iar sus, la locul rezervat autorului, scrie Congresul Mondial Evreiesc, Secțiunea din România, Comisiunea de studii. S-au împărțit asemenea chestionare la sute de mii de familii evreiești, probabil câteva milioane. Au fost completate cu grijă și apoi adunate la fiecare secțiune a Congresului Mondial Evreiesc. Dosarele evreilor din România, inclusiv din Nordul Ardealului, s-au adunat toate la secțiunea din București, la Comunitate!
…Și de atunci nu le-a mai văzut nimeni! Nimeni care să ne povestească ce scrie în acel veritabil tezaur de informații! Nimeni care să adune pe categorii și numeric, adică statistic, vexațiile de care au suferit evreii din România! Iată, sunt peste 60 de ani de când acele „dosare ale suferințelor” zac în subsolurile Comunității și nimeni nu se gândește să le scoată la lumină! Intrebare capitală: oare DE CE? De ce nu au mai fost bune dosarele completate la cald, atunci, în 1945-47, când amintirile din vremea holocasutului erau vii și nealterate de trecerea anilor, de Altzeimer și alte descoperiri mai recente ale medicinii?! De ce a mai fost nevoie de bâlciul declanșat de Steven Spielberg și folcloriștii săi la distanță de 40-50 de ani?!
…Din ce am aflat eu de la evrei evrei, nu de la alde Solomon Vlad, acele dosare ale suferințelor unei familii evreiești sunt deprimante pentru activiștii Holocaustului din România, din Transnistria! Sunt teribil de deprimante! Căci din cele relatate în aceste dosare mai nimic nu se potrivește cu ideea de genocid, de holocaust! Adică acele dosare nu confirmă nici pe departe minciunile lui Moses Rozen și ale acoliților săi, printre care, ultimul pe listă, acest gălăgios de Solomonache!…
Am mai povestit eu despre aceste dosare ale suferințelor evreiești, dar uitasem de ele! Noroc cu Solomon, Vlad Solomon! Merită ținut minte acest nume! Căci grație titularului mi-am adus aminte și de intenția mea, din urmă cu ceva ani buni, de a cere prin justiție accesul la fondul de documentare numit Dosarele suferințelor evreiești. De ce prin justiție? Pentru că altfel, prin simplă cerere și prin dreptul meu cetățenesc de a avea acces la informațiile de interes public, nu am reușit măcar să văd de la distanță acele vestite Dosare! Iar Comunitatea Evreiască, prin lege, este obligată să pună la dispoziția publicului arhiva sa! Am fost deja refuzat o dată! A doua oară n-am încotro și voi apela la justiție! Ideea și elanul de a merge până-n pânzele albe în această chestiune, elan pierdut de-a lungul anilor, mi l-a redat tinerește textul numitului Vlad Solomon. Mulțumesc, Vlade Solomoane pentru textul dumitale. Un text jenant de tezist. „Pe linie” cu linia partidului de la un cap la altul! Dar cu acest efect neașteptat asupra mea!…
Tot acestui Solomon îi datorez și decizia ce am luat-o citindu-l, de a mărturisi public cum am reacționat eu, copil fiind, la poveștile cu săpunul evreiesc! Am ce povesti și era păcat că uitasem! Că lăsam neconsemnată mărturia mea! Noroc cu Vlad Solomon! E bun un Vlad Solomon la casa omului!… Chiar și unul mai mic și mai negricios ca Emil Boc!
Aflu de pe Internet, cu poze, că la Jerusalim, cu ocazia vizitei lui Emil Boc, acest Vlad Solomon, băgându-se în vorbă din partea evreilor originari din România, a cerut condamnarea mea la închisoare pentru negarea Holocaustului! Ideea nu e rea! Îi mulțumesc și pentru vorba bună pusă la domn prim ministru! Dintotdeauna mi-am dorit să mă închidă cineva, într-un turn de fildeș sau măcar într-un subsol mizer, dar cu călimara de cerneală și foile adiacente la dispoziție, ca să mântui de scris tot ce mi-a mai rămas de scris! O mulțime de „teme”… Numai să mi se ofere condiții de scris!
Vlad Solomon m-a pus la ambiție! Și vreau să scriu cum nu s-a mai scris despre săpunul evreiesc, despre mine și săpunul evreiesc, săpun care m-a făcut, la un moment dat, să devin și eu – citez, „jidan”, să mă simt evreu. Cândva, demult, în copilăria mea și a omenirii, când am aflat că oamenii au făcut săpun din oameni și am crezut!… Am crezut și am devenit și eu „jidan”!… Și nu a trebuit să mă facă nimeni, m-am făcut singur, în forul meu cel mai interior! Căci nu mi-a fost ușor să trec prin acest coșmar, numit Reine Judaische Fette! De care nici până azi nu m-am vindecat!…
Citind prostioarele lui Solomomn mi-am dat seama că n-am să mă pot vindeca decât într-un singur fel: povestind totul cum a fost! Povestind cum am devenit și eu jidan, ba chiar evreu, fără să mi-o ceară nimeni și fără să spun la nimeni! O s-o spun acum… M-a inspirat precedentul Vlad Solomon!
Tema săpunului a fost scoasă din repertoriul literaturii realist-sioniste înainte de a produce capodoperele potențiale și virtuale: câteva filme, o piesă-două, un oratoriu, câteva epigrame… A fost o prostie! O măsură pripită! Această nobilă temă literară o voi repune eu în drepturi, dar meritul acestui demers îi va aparține integral lui Vlad Solomon! Vreau să se știe cum stau lucrurile, eu nu am niciun merit!
În fine, Solomon a mai făcut una: numai și numai datorită și din cauza lui mi-a venit ideea să-i scriu lui Steven Spielberg, să facă un film și despre Filderman, adică despre cum au murit cei 300.000 de evrei în Transnistria. Sursa de documentare, firește, Memoriile lui Fildermna, pe care domnul SS, cu autoritatea celui care a făcut Lista lui Schindler, le va putea consulta, se află la Yad Vashem, al doilea birou pe stânga. Să vedem cine are curajul să-i refuze lui Steven Spielberg accesul la documente!
Morala: …Uite că sunt buni la ceva și nerozii! Căci sunt ei evreii deștepți foc, dar când e să fie un evreu nerod, apoi evreul este nerod cât șapte nerozi de-ai noștri la un loc!
Deh, poporul ales! Nu?!
Sau, mai pe românește, tu l’as voulu, Solomoane!

*

N-aș zice că Vlad Solomon este de rea credință… Probabil că după mintea sa o minciună, dacă este verosimilă, dacă are șanse mari să se fi petrecut și să fie crezută, nu mai este minciună, ci creație în spiritul veridicității! În teoria realismului socialist, veridicitatea era mai importantă decât adevărul, decât realitatea. Putea să fie ceva adevărat, dacă nu era și veridic, degeaba!… Întâlneai cuvîntul veridic-veridicitate la tot pasul! Cuvînt cheie în critica și teoria literară din obsedantul deceniu.
Bunăoară cazul săpunului, fabricat din cei 900.000 de evrei care au fost folosiți ca materie primă! Caz perfect veridic și verosimil! Restul, nu mai contează! De-aia am și crezut cu toții! Inclusiv subsemnatul! Iar faptul că săpunul acela afli la un moment dat că nu a existat e mai puțin verosimil decât ce știam cu toții, anume că nemții au făcut săpun din trupurile a 900.000 de evrei! Săpun pe care l-a văzut toată lumea, am fost de acord că există și ce înseamnă, așa că atunci când vin unii și spun că teribilul săpun nu conține nu știu ce adeneuri, ADN-uri umane!, cine îi mai bagă în seamă?! La o adică, de ce n-am lua în calcul și faptul că evreii au alte ADN-uri, nu de-alea umane?!… Aveți ceva împotrivă?!
…După cum se vede mi-e greu să nu mai cred în ce am apucat să cred odată, toată copilăria și adolescența mea, anii cei mai frumoși! Ușor umbriți, ca să nu spun altfel, de povestea cu săpunul roșu!…
O minciună, spune în reluare teoria realismului sionist, o minciună dacă este cu putință să o imaginezi și s-o pui în circulație publică, ea devine parte componentă a realității, există deci, și nu mai este minciună, ci este realitate transfigurată artistic sau științific, după caz…. Nu există, domne, minciună! E o minciună cine spune că există!…
O minciună, din momentul în care ai rostit-o și a intrat în mintea altora, devine o componentă a realității, realitate, deci! Realitate realist-sionistă! Adevăr incontestabil! Imposibil de negat! Imposibil și ilegal! Vezi holocaustul din Transnistria!…
Dixi et etc., etc.

Ion COJA
5 Decembrie 2011

sursa: http://www.ioncoja.ro/2011/12/cum-am-devenit-jidan/

Citiți cu atenție următoarele rânduri. Există planuri conspirative împotriva țărișoarei noastre.

Planul ocuparii Romaniei de catre evrei?

UN PLAN DIABOLIC: OCUPAREA ROMÂNIEI DE CĂTRE EVREI

7 iulie 2010

un articol preluat de pe: www.ioncoja.ro

Surse din Serviciile Secrete românești ne-au avertizat că, la reuşita loviturii de Stat din decembrie 1989, un rol deosebit – l-au avut şi Serviciile Secrete israeliene, în speţă Mossadul, care a acţionat în principal pe linia războiului psihologic, respectiv crearea diversiunilor legate de numărul mare al victimelor generate de aparatul de represiune, de atacul teroriştilor în diferite puncte din ţară, de otrăvirea surselor de apă, de iniţierea de incidente armate prin lansarea telefonică a unor ţinte false chiar în unităţile militare ce aparţineau atît de Ministerul Apărării Naţionale, cît şi de Ministerul de Interne etc.
În acest context, strategii evreimii mondiale au început să pună în aplicare un plan, conceput anterior, de încetăţenire şi strămutare în România a unui milion de evrei, fără ştirea şi fără acordul Poporului Român. Deja, în momentul de faţă, peste 500.000 (cinci sute de mii) de evrei au devenit cetăţeni români, cu toate drepturile acordate de acest statut, inclusiv dreptul la proprietate. Planul intitulat “Israel în România” s-a făcut cu concursul guvernelor de după 1990 şi al principalelor mijloace de informare în massă (ziare, posturi Radio-TV), care cenzurează toate ştirile şi informaţiile tangente acestui subiect. Scopul final al planului “Israel în România” este instituirea unui control deplin asupra ţării noastre şi deposedarea, în fapt, a românilor de teritoriul lor naţional.
Pe baza acestor considerente putem afirma, fără teama de a greşi, că scopul pentru care s-a produs răsturnarea regimului politic în decembrie 1989 a fost de a se obţine în acest mod condiţiile propice pentru îndeplinirea acestui plan. Aşa se explică şi faptul că în fruntea loviturii de stat şi a ceea ce a urmat s-au aflat Ion Iliescu (bunic evreu, soţie evreică), Silviu Brucan (evreu), Petre Roman (evreu), iar ceilalţi doi presedinţi – Emil Constantinescu şi Traian Băsescu – au, la rîndul lor, şi ei origine evreiască. De asemenea, depopularea României (prin: plecarea în străinătate a cîtorva milioane de şomeri români; încurajarea tinerilor să emigreze definitiv din România, guvernanţii noştri nefiind deloc preocupaţi să le ofere vreo speranţă că s-ar putea realiza în această ţară; descurajarea familiei şi a natalităţii, în mod vizibil cei vizaţi fiind românii majoritari; prăbuşirea sistemului de sănătate, a asistenţei medicale pentru copii în mod special; declinul sever al nivelului de trai; propaganda anti-românească, antinaţională, la care este angrenată mass-media aservită, urmărindu-se descurajarea şi deprecierea sentimentului naţional, a ataşamentului la valorile româneşti, la viitorul Neamului Românesc) – toate acestea au făcut din România o ţară vulnerabilă, al cărei potenţial de apărare se diminuează simţitor cu trecerea anilor, ducînd în acest mod la reuşita deplină a planului sionismului mondial.
Un factor agravant a fost şi aşa-zisa privatizare, care a diminuat drastic potenţialul economic al României prin distrugerea sau înstrăinarea bunurilor. Privatizarea nu s-a făcut în beneficiul celor care, prin truda lor, au acumulat imensele bogăţii deţinute de Statul Român în 1990, ci al unor firme străine, cele mai multe aflate în proprietatea, de facto, a unor evrei. Împrumuturile externe înrobitoare pe care le-au făcut conducătorii actuali ai României în numele Poporului Român, chipurile, pentru salvarea acestuia, tocmai la acele organisme financiare care reprezintă sionismul mondial, constituie un alt factor de distrugere a ţării. Scăderea dramatică a populaţiei României, pe fondul migraţiei tot mai accentuate, al creşterii mortalităţii şi al scăderii natalităţii, constituie argumentul cel mai puternic cu privire la acţiunea deliberată de distrugerere a Poporului Român şi înlocuirea acestuia cu elementele străine. Menţinerea valorilor actuale ale fertilităţii şi ale duratei medii a vieţii va duce la o accelerare catastrofală a declinului demografic. Acest declin s-a instalat în ultimii 15 ani şi nu are perspective de a fi stopat în anii următori, astfel încît, după anul 2025, viteza declinului ar putea deveni dezastruoasă, iar populaţia ar urma să fie de aproximativ 14 milioane în 2050 (în condiţiile conservării actualelor valori ale natalităţii şi mortalităţii).

Ilie Bădescu, preşedintele Asociaţiei Sociologilor din România, afirmă: “După ştiinţa mea, nu există nici o ţară care, aflată în criză economică, să fi reuşit relansarea cu ajutorul FMI şi Băncii Mondiale! În condiţiile în care Guvernul va face, cum a anunţat, o privatizare prin vînzare necondiţionată de întreprinderi, se va produce în momentul respectiv o foarte rapidă şi primejdioasă înstrăinare a unei părţi din averea naţională, fără posibilitatea ca vreodată să se mai poată interveni pentru recuperarea acestei părţi înstrăinate. Noi vom fi debitori pentru că împrumutăm, căutăm capitaluri şi şi al principalelor alţii vor fi creditorii noştri. Deci, se creează o situaţie de dependenţă prin decalaj, sîntem din nou la periferia metropolei”.
Profesorul Gheorghe Ciulbea, specialist în gîndire politică şi istorie a gîndirii economice, afirma cu cîţiva ani în urmă: “FMI, Banca Mondială şi BERD vor să transforme România într-o neocolonie. Actuala conducere a ţării nu are habar de doctrinele economice, decide şi acţionează după cum o taie capul, după interesul zilei şi al forţei sociale pe care o reprezintă. USD-iştii lui Petre Roman şi UDMR-iştii aşteaptă ordinele străinătăţii pentru a le aplica în România, iar România se îndreaptă irevocabil spre economia de piaţă tipică unei ţări arabe sau africane. Cu alte cuvinte, o neocolonie a Occidentului. Economia liberă de piaţă este astăzi un nonsens în America şi aiurea, pentru că cei care grăbesc fără discernămînt reîntoarcerea la piaţa liberă de tip Smith greşesc în aşa măsură, încît starea lor mintală dovedeşte un caz clinic. Ei vor ceva ce nu mai există în Occident, ceva ce nici nu ar putea fi tolerat şi care nu are puterea de a supravieţui. Aceste orientări se transpun la noi în ţară în domeniul privatizării, politicii industriale, agrare şi terminînd cu acelea ale inflaţiei şi ale nivelului de trai. Este vorba de «reforma» românească!”.
Chiar şi Dinu Patriciu nu crede în politicile FMI şi ale Băncii Mondiale: “Peste tot pe unde au fost aplicate, aceste politici au fost falimentare şi au împiedicat dezvoltarea capitalului autohton. Ele nu sînt o soluţie pentru România. Un program de guvernare bazat pe politicile impuse de aceste organisme internaţionale nu poate da rezultate în România. Potenţialul ţării, precum şi politica autohtonă orientată spre a deveni parteneră a capitalului străin pot fi mult mai eficiente decît o astfel de abordare. România nu se poate descurca fără infuzia de capital străin, dar se poate descurca fără semnalul dat de FMI şi Banca Mondială”.
Este evident că se urmăreşte ca, prin condiţiile aberante impuse de FMI, Banca Mondială, Uniunea Europeană şi NATO, să se creeze haos în această ţară. Ne întrebăm: de ce sînt acceptate aceste condiţii de către cei care au jurat că vor apăra interesele şi integritatea României? Pentru că trebuie ştiut că acest scenariu apocaliptic pentru Poporul Român este cunoscut si acceptat de marile cancelarii ale lumii, de guvernele din Uniunea Europeană şi NATO, care, de 20 de ani, tolerează şi acceptă ca România să fie guvernată alternativ de aceeaşi bandă, în fond, de indivizi taraţi sufleteşte, cinici şi corupţi, vînzători de Neam şi Ţară, vinovaţi de uriaşe delapidări şi chiar de crime propriu-zise, infractori uşor de şantajat şi de manipulat de către cei care deţin probele acestor fărădelegi.
Cîrdăşia Occidentului “democratic” s-a văzut şi acum, recent, cînd nu a avut nimic de obiectat faţă de felul scandalos şi neruşinat în care guvernanţii de la Bucureşti au încălcat legile cele mai elementare ale democraţiei, ale statului de drept, iar protestele românilor nu au avut nici un ecou în Vest. De ani de zile, clasa noastră politică, indiferent de “culoarea” care s-a succedat le guvernare, se află la ordinul celor care au pus la cale acest program de de-românizare a României.
Aflat astăzi în plină desfăşurare, acest plan se apropie de momentul în care nu va mai putea fi împiedicat, iar efectele catastrofale care vor rezulta vor fi chiar cele dorite de iniţiatorii săi. În felul acesta, s-ar putea ajunge iarăşi la situaţia din 1939, cînd circa 2 milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară. Să ne reamintim şi faptul că procedeele necinstite folosite de cei mai mulţi evrei pentru a ajunge la acest statut privilegiat creaseră în rîndul populaţiei o percepţie negativă, extinsă la adresa întregii minorităţi evreieşti, considerată ca fiind cea mai antipatică, ba chiar cea mai primejdioasă minoritate etnică din România.

Un plan ocult de strămutare a Israelului în… România? 7 iulie 2010
Preşedintele iranian s-ar putea să nu fie atît de departe de adevăr. Un apel lansat recent de prof. Ion Coja, în numele Uniunii Vatra Românească şi al Ligii pentru Combaterea Antiromânismului (LICAR), denunţă existenţa unui “proiect de încetăţenire şi strămutare în România a unui milion de evrei, fără ştirea şi fără acordul Poporului Român”.
Apelul, adresat oamenilor de bună-credinţă din lumea întreagă, guvernelor şi organizaţiilor internaţionale, dezvăluie şi strategia acestui proiect, care ar urma să se desfăşoare potrivit următorului plan:
1) Cu concursul guvernelor de după 1990 mijloace de informare în massă (ziare, posturi Radio-TV) din România, care cenzurează toate ştirile şi informaţiile referitoare la acest subiect, încetăţenirea evreilor se face în cel mai mare secret.
2) În prima fază, evreii încetăteniţi nu se grăbesc să se instaleze în România, dar au grijă să cumpere toate valorile imobiliare (apartamente, case, terenuri, spaţii comerciale, de producţie etc.) accesibile. De cîţiva ani buni, piaţa imobiliară din România a devenit monopolul unor firme evreieşti.
3) La început, se vor stabili în România evreii în vîrstă, motivînd că vin să-şi trăiască aici ultimii ani de viaţă, să-şi cheltuiască pensia, ceea ce pentru mulţi români naivi va face credibilă şi chiar tentantă ideea “revenirii” evreilor pe meleagurile noastre.
4) Ulterior, cînd se va ajunge la 1 milion de evrei care şi-au luat a doua sau a treia cetăţenie în România, iar controlul lor asupra instituţiilor publice de la noi va fi deplin, evreii vor veni cu toţii “acasă”, pe proprietăţile lor, fără să existe nici un temei legal pentru a li se interzice să devină astfel o minoritate etnică suprapusă întregii societăţi româneşti. Aşa-zisul “stat de drept” va considera că invazia evreilor este perfect legală.
5) În felul acesta, se ajunge la situaţia din 1939, cînd circa 2 milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla Comerţul, Finanţele şi Industria de la noi. Procedeele necinstite folosite de cei mai mulţi evrei pentru a ajunge la acest statut de privilegiaţi îi făcuseră să devină minoritatea etnică cea mai primejdioasă şi mai greu de suportat, mai antipatizată pentru toţi ceilalţi locuitori ai României.
6) Scopul final al Proiectului Israel în România îl constituie instituirea unui control deplin asupra ţării noastre şi deposedarea, în fapt, a românilor de teritoriul lor naţional. Beneficiind de experienţa căpătată în Palestina, liderii evrei au adoptat pentru România o strategie diferită, mult mai subtilă, mai ingenioasă, dar cu acelaşi ţel: uzurparea drepturilor pe care românii le au în ţara lor şi asupra ţării lor.
Cam toate evenimentele şi fenomenele petrecute în România după 1990 au contribuit la desfăşurarea acestui proces de uzurpare treptată a drepturilor românilor, afirmă documentul lansat de prof. Ion Coja. Între acestea:
1) Depopularea României prin:
a) plecarea în străinătate a cîtorva milioane de şomeri români; prin legi şi măsuri aberante, aceştia sînt determinaţi să nu se mai întoarcă în România;
b) încurajarea tinerilor să emigreze definitiv din România, guvernanţii de la Bucureşti nefiind deloc preocupaţi să le ofere tinerilor vreo speranţă că s-ar putea realiza la ei acasă;
c) descurajarea familiei şi a natalităţii; în mod vizibil, cei vizaţi sînt românii majoritari;
d) prăbuşirea sistemului de Sănătate, a asistenţei medicale pentru copii în mod special;
e) declinul sever al nivelului de trai;
f) propaganda anti-românească, antinaţională, la care este angrenată toată mass-media, urmărind descurajarea şi deprecierea sentimentului naţional, a ataşamentului la valorile autohtone, la viitorul neamului românesc.

2) Aşa-zisa democratizare a României şi aşa-zisul pluralism politic instituit după 1990, prin care asupra Parlamentului României şi a vieţii politice s-a instaurat un veritabil monopol exercitat de cîteva partide, toate provenite din grupul de conspiratori care au organizat aşa-zisa Revoluţie din Decembrie 1989.
3) Aşa-zisa privatizare, care a diminuat drastic potenţialul economic al României prin distrugerea sau înstrăinarea bunurilor. Privatizarea nu s-a făcut în beneficiul celor care, prin truda şi talentul lor, au acumulat imensele bogăţii deţinute de Statul Român în 1990. Economia României s-a privatizat în beneficiul unor firme străine, cele mai multe aflate în proprietatea de facto a unor evrei.
4) Acuzaţia de Holocaust adusă românilor. Intens susţinută mediatic, această acuzaţie urmăreşte inducerea în mintea românilor, în mentalul comunitar, a unui sentiment de vinovăţie naţională faţă de evrei, sentiment care să-i determine pe români să accepte imigrarea în ţara lor a sute de mii de evrei ca pe o şansă de a-şi răscumpăra astfel greşelile trecutului, crimele săvîrşite de părinţii lor… Crime imaginate de strategii sionismului, niciodată săvîrşite de români.
În aşteptarea unor dovezi concrete privind existenţa (sau inexistenţa) acestui complot diabolic la adresa României, nu ne rămîne decît să constatăm că multe dintre lucrurile semnalate în Apelul mai sus-citat se potrivesc foarte bine cu elemente din realitatea românească a ultimilor 20 ani…

Ce se ascunde în spatele crizei planetare 7 aprilie 2010 de de Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU
Coincidenţă sau nu, mai toate organismele financiare mondiale sînt conduse de evrei. Dorinţa evreilor de a conduce finanţele lumii se poate regăsi în ambiţia de a conduce finanţele fiecărui popor în parte, ale fiecărei naţiuni sau ale fiecărui stat, astfel încît să se constituie într-o oligarhie dominantă, într-o aristocraţie a banului sau, mai nou, a tuturor valorilor mobile. Este un fapt cunoscut că Banca Federală a Statelor Unite ale Americii, care are rolul de bancă de emisie a monedei naţionale, dolarul american, este formată din bănci evreieşti, precum Băncile Rothschild din Londra sau Paris.
Să fie oare atît de capabili aceşti fii ai lui Israel ca să îşi aroge rolul de conducători mondiali? Pînă acum se pare că da, pentru că în lipsa unei riposte ferme din partea celor care s-au aflat vremelnic la conducerea unor ţări puternice din punct de vedere economic, precum SUA, Germania sau Franţa, aceştia au reuşit, prin politici bine ticluite, să-şi strecoare oamenii, astfel încît să ajungă ei la putere. Pentru acest lucru, serviciile lor specializate în jocuri operative merg pe cel puţin două linii, astfel încît, la final, să aibă cîştig de cauză cu una din ele. Iată numai un exemplu de acest gen, pe care îl oferă chiar Franţa la alegerile prezidenţiale din anul 2007. În ianuarie, Uniunea pentru o Mişcare Populară (UMP) îl desemnează pe Nicolas Sarkozy, pe numele său adevărat Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsa, evreu după mamă, drept candidat oficial la alegerile prezidenţiale. Mama sa este Andrée Sárközy, născută Mallah, fiica unui medic evreu sefard originar din Salonic. În Partidul Socialist, în schimb, au loc lupte grele între franţuzoaica Segolene Royale şi Dominique Strauss-Kahn. Acesta din urmă s-a născut pe 25 aprilie 1949 din părinţi evrei – Gilbert Strauss-Kahn şi Jacqueline Fellus – în Neuilly-sur-Seine, o suburbie bogată a Parisului. Aici, francezii din Partidul Socialist au fost foarte bine orientaţi şi au dejucat un plan care se configura în perspectiva alegerii noului şef al statului între doi evrei, numai că în final efortul acestora s-a dovedit neeficient. Este foarte posibil ca victoria în alegerile prezidenţiale din Franţa să fi fost substanţial influenţată de evreii stabiliţi aici, pentru că aceştia, după cum se cunoaşte, răspund apelului serviciilor lor de informaţii oriunde s-ar afla pe mapamond. În acest fel se explică şi de ce, la puţin timp după confirmarea sa ca preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy l-a propus chiar pe rivalul său politic Dominique Stauss-Kahn să preia conducerea uneia din cele mai importante instituţii ale Noii Ordini Mondiale, şi anume Fondul Monetar Internaţional, începînd cu 1 noiembrie 2007. Şi astfel este numit în funcţia de director un militant al Noii Ordini Mondiale, un propagandist al teoriilor Grupului Bilderberg de reformare a lumii financiare mondiale după regulile stabilite de ei. Se completează astfel, după caz, activitatea mondială a clanurilor evreieşti Rothschild şi Rockefeller, implicate în tutelarea organismelor mondialiste, precum Comisia Trilaterală şi Council on Foreign Relations (S.U.A.), precum şi în The Round Table.

România, din păcate, din cauza politicilor antinaţionale duse de actuala putere, în frunte cu Traian Băsescu, a căzut şi ea în capcana acestei oligarhii mondiale evreieşti, pierzîndu-şi astfel independenţa. De pe vremea lui Cuza nu s-a mai întîmplat ca finanţele ţării să fie controlate aşa cum sînt controlate în prezent de oamenii marii finanţe mondiale. În cazul Ţărilor Române, crearea unei bănci centrale sub controlul “fiilor lui Israel” a reprezentat o preocupare permanentă a organizaţiilor evreieşti. Începînd cu anul 1866, la Bucureşti, în urma actului de concesiune semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, s-a înfiinţat de către evreii englezi şi francezi Banca României. Concesiunea era valabilă pînă în 1903, dar, din raţiuni de stat, după cucerirea Independenţei, la 1877, românii au avut curajul să creeze o alternativă, prin înfiinţarea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a ţării. Banca României, creată la 1866, conform concesiunii acordate de Cuza, avea în componenţa sa, ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale. Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv pentru care Banca României apărea ca afiliată (sau “filială”) a băncii de la Istanbul. Obţinerea Independenţei României la 1877 şi ieşirea de sub tutela Imperiului Otoman, constituirea sa ca stat modern s-au lovit de o acerbă opoziţie a Alianţei Israelite, organizaţie evreiască mondială cu sediul în Franţa. Alianţa Israelită invoca la toate Marile Puteri abuzurile la care ar fi supuşi evreii de către români. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că tocmai un israelit francez, evreul Isaac Pereire, deţinea banca centrală a României, instituţie ce avea atribuţii de bancă de emisiune şi de scont, iar Independenţa României îl putea face să piardă privilegiul emiterii de monedă românească, ceea ce s-a şi întîmplat, pînă la urmă, românii văzînd cît de puţin le-au vrut binele evreii. Chiar după cîştigarea, cu jertfe grele, a Independenţei de către români, evreii şi-au folosit toată influenţa pentru a impune politicienilor noştri ideea că banca naţională, avînd prerogativa de emitent al bancnotei, trebuie să fie creată de instituţii financiare străine, iar capitalul său să rămînă preponderent sau total străin. “Un punct de vedere total opus, care a triumfat, aparţine oamenilor politici patrioţi şi constă în folosirea exclusivă a capitalului autohton, pentru evitarea controlului străin asupra pivotului întregii activităţi băneşti din ţară”, scrie Radu Negrea (“Banul şi Puterea”, Bucureşti 1990, Ed. Humanitas). Astfel, Parlamentul Român a votat, la 17 aprilie 1880, Legea privind “instituirea unei bănci de scont şi circulaţiune, sub denumirea de Banca Naţională a României, cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător”. Aceasta a fost o lovitură puternică dată israeliţilor lui Morgan. Banca Naţională a României, deţinută de stat (33%) şi de fruntaşii liberali (67%), a însemnat pasul emancipării financiare a ţării, al obţinerii de credite neîmpovărătoare pentru români. Ea mai există şi astăzi, avînd (încă!) un capital integral de stat, şi ar trebui să mai fie (încă!) un simbol al suveranităţii naţionale. După 1989, însă, guvernator al Băncii Naţionale a României a fost, aproape fără întrerupere, Mugur Isărescu, un agent al mondialismului sionist.
Despre acesta s-a afirmat că are legătură cu comenzile ocultei financiare internaţionale. Mugur Isărescu ar fi fost recrutat de către Council on Foreign Relations (C.F.R.) în 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New York, pe cînd Isărescu se afla la post. Conducerea C.F.R. (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rothschild, susţinuţi de J.P. Morgan) a recrutat destui specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene. Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile C.F.R., a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale ca politică monetară şi împrăştierea la o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex.: Egipt, Irak), pas susţinut şi de prim-ministrul momentului, impus, de fapt, de oculta financiară, Theodor Stolojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondială. Pentru îndepărtarea eventualilor investitori necontrolaţi de C.F.R., în 1991, Th. Stolojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine scăpate de sub controlul şi manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de menţionat l-au constituit jocurile interbancare “permise şi încurajate” de Mugur Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România. Faptul că el este singurul român membru al Comisiei Trilaterale, dar şi cea mai “longevivă” personalitate într-o funcţie importantă din România dovedeşte multe în acest sens. De altfel, el s-a şi pronunţat la sesiunea organizată de Academia Română, în 2009, despre actuala criză cu care se confuntă SUA, în sensul celor susţinute de stăpînii săi din America: “Există ceva ce va schimba definitiv lumea în această criză”.
Da, aşa este, ELITELE au creat, de mai bine de 200 de ani, crize majore de fiecare dată cînd doreau pentru ca mai apoi să vină cu “soluţii” salvatoare. Şi de fiecare dată astfel de soluţii s-au dovedit a fi etape în crearea GUVERNULUI MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE. Acum asistăm la faza finală a planului lor şi, prin urmare, şi megacriza de curînd declanşată va fi cea mai mare din istoria omenirii, reprezentînd un cumul de crize: economică, foamete, ample mişcări de stradă, războaie cumplite. Dacă se urmăreşte cu atenţie evoluţia economiei mondiale se va constata că are o singură direcţie, spre dezastru, iar soluţia oferită este GUVERNUL MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE.
Nivelul datoriei mondiale urmează să atingă 49.500 de miliarde de dolari pînă la sfîrşitul acestui an, în creştere cu 45% faţă de anul 2007, fapt ce a marcat începutul crizei, estimează agenţia de evaluare financiară Moody’s Investors Service, citată de “Les Echos”. Potrivit Moody’s, creşterea înregistrată de datoria mondială în acest an, de 15.300 de miliarde de dolari, este de 100 de ori mai mare decît planul Marshall, ajustat la inflaţie. Creşterea datoriei mondiale se explică prin planurile masive de relansare aplicate de guvernele din întreaga lume, pentru a depăşi criza financiară. “Fără nici o surpriză, ţările din cadrul G7 au contribuit cu 78% la această creştere, bugetele lor fiind atinse cel mai grav de criza financiară”, a precizat Jaime Reusche, analist în cadrul Moody’s. Datoria mondială va reprezenta 80% din Produsul Intern Brut (PIB mondial în 2010, faţă de 63% în 2008. SUA sînt ţara cu cea mai mare datorie externă, de 13.454 miliarde de dolari, adică 94,3% din PIB. Ţara cu cea mai mare datorie externă raportată la Produsul Intern Brut este, la ora actuală, Irlanda, cu o datorie de peste 12 ori mai mare decît PIB-ul, adică 2.386 de miliarde de dolari. După ce au creat-o, au început să lanseze semnale de alarmă. Astfel, directorul general al Fondului Monetar Internaţional (FMI), Dominique Strauss-Kahn, a avertizat la Davos, pe 30 ianuarie 2009, că datoria publică va fi “una dintre cele mai mari probleme, poate cea mai mare din anii următori”. Acesta a reafirmat pe 23 martie 2009, la Geneva, că “dacă nu vor fi luate măsuri suplimentare, criza va duce milioane de oameni în sărăcie, riscînd tulburări sociale şi chiar război”.
Într-un interviu acordat ziarului “Financial Times”, un alt evreu, Lawrence Henry (“Larry”) Summers, şeful National Economic Council al preşedintelui Barack Obama, a sugerat liderilor Planetei să pompeze mult mai mulţi bani publici în economie, în ceea ce zice el că ar fi un efort coordonat de ieşire din recesiune. Acesta este economist şi a fost Secretarul Trezoreriei şi economist şef la Banca Mondială între 1991-1993. Este membru al Council on Foreign Relations şi participant la întruniri ale Bilderberg Group.
Gaşca este întregită de Paul Volcker, evreu, numit de preşedintele Barack Obama în fruntea Economic Recovery Advisory Board, după ce acesta i-a fost consilier economic în campania electorală. El a afirmat că economia globală s-ar putea deterioara chiar mai rapid decît în cazul Marii Depresiuni din anii ‘30. Volcker a remarcat că producţia industrială la nivel mondial se află într-o scădere mai accelerată decît în SUA, care are, oricum, probleme grave. “Nu ţin minte nici o perioadă, poate nici măcar în timpul Marii Crize, în care economia scade într-un ritm atît de alert şi atît de uniform în lume”, a declarat Volcker. Născut în 1927, Paul Adolph Volcker a fost Chairman of the Federal Reserve sub Jimmy Carter şi Ronald Reagan. A mai fost Director of Financial al U.S., Department Treasury, unde a jucat un rol determinant pentru decizia de suspendare a gold convertibility în 1971, vicepreşedinte şi Director of Planning la Chase Manhattan Bank, preşedinte al Băncii de Investiţii J. Rothschild, Wolfensohn & Co. (James D.Wolfensohn va deveni mai tîrziu preşedinte al World Bank)” Chairman of the Board of Trustees, al Group of Thirty. L-a ajutat pe David Rockefeller la crearea în 1973 a Trilateral Commission, avînd o lungă asociere cu familia Rockefeller, inclusiv în calitate de membership of the Trust Comic al Rockefeller Group Inc.
Un alt evreu component de frunte al finanţei mondiale este Robert Zoellick, membru al Council on Foreign Relations şi Bohemian Grove, numit pe 1 iulie 2007 de către George W. Bush preşedinte al Băncii Mondiale, unde l-a înlocuit pe un alt evreu, Paul Wolfowitz. Într-un interviu acordat “Daily Mail”, fiind în concordanţă cu cei menţionaţi anterior, estimează că economia globală va suferi o contracţie de la 1% la 2% în acest an, nivel nemaiîntîlnit din 1930, adăugînd că schimburile comerciale internaţionale vor înregistra la rîndul lor o scădere dramatică. Acest pronostic vine în completarea declaraţiei preşedintelui FMI, Dominique Strauss-Kahn, care susţinea că economia globală va înregistra prima sa contracţie după 60 de ani. “Prin urmare, acestea sînt timpuri grave şi periculoase”, a spus la final preşedintele Băncii Mondiale.
Participant la Bilderberg Group, Robert Zoellick a fost Deputy (Adjunct) Secretary of State, Senior International Advisor Goldman Sachs. Provenind dintr-o familie de evrei din Germania, a fost membru Phi Beta Kappa, reprezentantul personal al lui Bush-senior la G7 (1991, 1992), fost şef al Center for Strategic and International Studies, fost membru al German Marshall Fund, World Wildlife Fund, membru în Comisia Trilaterală. A semnat în 1998, alături de Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Richard Pearl, Elliot Abrams, Zalmay Khalilzad, John R. Bolton, Richard Armitage şi Bill Kristol, documentul Projet for the New American Century pentru înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein.
Lista este continuată de Ben Shalom Bernanke, născut în 1953, evreu, preşedintele consiliului guvernatorilor, Federal Reserve, funcţie în care l-a succedat pe Alan Greenspan. În cadrul unei Conferinţe de Presă ţinută la Council on Foreign Relations, fiind în concordanţă cu colegii săi, a afirmat referitor la Marea Depresiune următoarele: “Aveti dreptate, noi am făcut-o”, adăugînd că în prea multe ţări există prea multe reguli şi pentru a putea rezolva criza şi a evita o alta viitoare este nevoie de un set de reguli unitare. Personajul figurează a fi un specialist în crize, scriind inclusiv despre Great Depression.
Potrivit specialiştilor, cel mai tare dintre toţi este însă la ora actuală evreul George Sörös. În vîrstă de 80 de ani, se afirmă că este principalul păpuşar al preşedintelui Barack Obama. Potrivit “Wall Street Journal” (WSJ), acesta este unul dintre marii opozanţi ai monedei unice europene, împotriva acestuia mobilizîndu-se de cîteva săptămîni întreaga Uniune Europeană, ambiţia sa şi a celorlalte fonduri care mizează pe căderea euro fiind să aducă paritatea euro-dolar la 1:1, faţă de 1:1,36, cît este în prezent. Decizia de a ataca moneda unică europeană s-ar fi luat în cadrul unei cine de afaceri la sediul unei instituţii financiare din Manhattan. Tot potrivit aceloraşi ziarişti, după “lovitura” dată monedei euro de criza din Grecia, atacurile speculative adaugă presiuni suplimentare asupra monedei unice, care trebuie să facă faţă celei mai mari crize din istoria sa. Atacul asupra euro nu vine oricînd, ci vine, ca din întîmplare, la scurt timp după ce miliardarul american şi-a făcut publice opiniile sale cu privire la criza prin care trece spaţiul european, începînd cu Grecia. Sörös merge pe aceeaşi idee cu cei menţionaţi mai sus, din care rezultă că zona euro are o serie de lipsuri fundamentale: absenţa unor politici economice şi bugetare comune şi a unor mecanisme instituţionale de răspuns la criză. Iată, de exemplu, ce a afirmat şi directorul FMI cu ocazia vizitei de acum cîteve zile în România: liderii UE nu fac eforturi suficiente pentru introducerea unor măsuri de management şi rezolvare a viitoarelor crize financiare, fiind necesară o autoritate europeană de intervenţie pentru bănci. “UE face eforturi în domeniul reglementărilor trans-frontaliere şi de supraveghere, dar nu în aceeaşi măsură şi în cazul managementului crizelor şi al rezolvării acestora”, a declarat Strauss-Kahn. “Soluţiile actuale s-au dovedit nepotrivite, iar UE ar trebui să analizeze crearea unei autorităţi care să rezolve problema falimentului unei bănci, care poate avea impact asupra mai multor ţări”, a mai spus şeful FMI. Obiectivul unui astfel de sistem trebuie să fie eficienţa costului, minimizarea contagiunii, a daunelor colaterale asupra economiei, a pierderilor deponenţilor şi a costurilor bugetare, a arătat el. “Pentru a fi solid, un astfel de sistem are nevoie de acces la finanţare şi de un mecanism de susţinere de la buget”, a adăugat Strauss-Kahn. Potrivit acestuia, liderii UE trebuie să ajungă la timp la un compromis referitor la propunerile de îmbunătăţire a reglementării şi supravegherii, astfel încît să prevină declanşarea unor crize. De altfel, Sörös este cunoscut pentru propunerile sale de “reformare” în economia mondială. Similar celor pentru spaţiul european, propunerile sale merg spre întărirea rolului FMI, cît mai multă reglementare şi cît mai strictă supraveghere centrală şi chiar “stabilizarea fluctuaţiilor de preţ ale mărfurilor”. Sînt de menţionat aici afirmaţiile de un cinism absolut, cu care a şocat opinia publică în 2009: ” Actuala criză este punctul culminant al muncii mele de o viaţă” şi “Am parte de o criză foarte bună (excelentă)”, recunoscînd că a cîştigat 2,9 miliarde de dolari de la declanşarea recesiunii. “Este finalul unei ere. Cei care se aşteaptă să îşi reia afacerile ca pînă acum este clar că nu înţeleg ce se întîmplă”. În februarie 2009 declara pentru Reuters: “Sîntem martorii colapsului sistemului financiar şi nu e nici un semn că s-ar vedea capătul acestei crize”. Aşadar, observăm un model comun al acestor lovituri. Ele nu sînt luate într-un context de “junglă” a pieţei, unde animalul mai şiret şi mai puternic îl doboară pe cel mai slab. Ele sînt luate după “ pândirea” acelor decizii pe care vîrfurile sistemului globalist financiar le iau, anticipîndu-se consecinţele induse în pieţe de aceste decizii. Cu alte cuvinte, ceea ce nu putem obţine în condiţii de libertate, adică certitudine şi predictibilitate a acţiunii umane, putem obţine în condiţii de coerciţie, deoarece este evident că în condiţii de libertate nu putem avea certitudinea viitorului, acesta depinzînd în totalitate de acţiunile persoanelor, greu de prevăzut în mod normal. Tocmai această imposibilitate a certitudinii, tocmai această imprevizibilitate – relativă – a acţiunii umane este pusă în discuţie de Sörös şi de susţinătorii structurilor globale de guvernare. Mai trebuie amintit şi că tot el este cel care, încă de la Forumul Economic de la Davos din ianuarie 1995, spunea: “Lumea are nevoie de o Nouă Ordine Mondială şi vă avertizez că urmează o perioadă de puternică dezordine în întreaga lume”. Sörös a făcut parte din boardul director al Council on Foreign Relations şi este afiliat în continuare acestei structuri de maximă influenţă asupra direcţiilor politicilor internaţionale.
Analizînd aceste date şi informaţii, este incredibil cît tupeu au cei ce au băgat Planeta în criză şi nu se lasă pînă nu o afundă cu totul, cu un sigur scop: să aducă omenirea în pragul disperării, pentru ca mai apoi să vină cu “soluţia salvatoare”: Guvernul Mondial al Noii Ordini Mondiale.

Un fost senator vorbeşte: pentru cine este depopulată România !2 septembrie 2010
Arătam maideunăzi că aşa-zisul guvern al României, duce o politică de de-românizare bazată pe 3 puncte:
1. Încurajarea emigrării românilor înafara ţării prin măsurile aberante luate (taxe de autor acum ??), lipsa de verticalitate în faţa organismelor străine (UE/FMI/NATO), lipsa dorinţei de a redresa ţara cu adevărat şi nu în ultimul rand, prin tolerarea corupţiei. Decât să îndure batjocură şi foame, oamenii pleacă. Că îşi fac rău pe termen lung atât lor cât şi ţării e altceva, dar rezultatul concret este de-popularea României de români.
2. Încurajarea românilor din diasporă să rămână acolo unde sunt, cu condiţia să continue să trimită banii cu care guvernul marionetă s-a obişnuit, pentru a mai balanţa cât-de-cât, deficitul de cont al ţării. De parcă oamenii s-ar întoarce înapoi ca să cerşească – ce rusine!
3. Demararea în trombă a unui program de aducere în ţară a străinilor, având ca rezultat doar anul acesta, încetăţenirea a peste 53.000 de indivizi din Orientul Mijlociu.
Toate sunt îngrijorătoare căci puse laolaltă, dovedesc o agendă de depopulare a României, una aplicată prin cele mai insidioase mijloace. Dacă-ar fi vorba numai de absorbirea a 50,000 + de străini ce nu au absolut nimic de-a face cu neamul, credinţa, valorile şi tradiţiile noastre, anual şi încă ar fi rău destul. Se pare însă că prin amploarea activităţii, e vorba de ceva cu mult mai grav de atât:
Ce-ar fi dacă-am afla că membrii unei anumite etnii, primesc câteva sute de mii de euro fiecare, doar pentru a se stabili în România? Mai vin ei ca şi contributori in societatea românească, sau ca şi stăpâni de-a gata ? Aparţin ei în casa noastră ?
E deci românul bun numai pentru a-i alege pe “conducătorii” ăştia, pentru a trimite bani şi pentru a se supune celor ce vor să ne insclăvească IARĂŞI, sau mai avem noi un cuvânt de spus în ţara noastră? A cui e România pân’ la urmă domnilor guvernanţi, ei ?
E timpul deci să aflăm care sunt planurile de colonizare a României, de când există ele şi mai ales cine sunt şi care va fi numărul coloniştilor-viitori-stăpâni (sau poate prezenţi după cum se laudă?)- ai noştri; Nu îi putem blama că jinduiesc să pună mâna pe România, căci o ţară atât de minunată, de-abia ne merită pe noi se vede, dar dacă vrem să mai avem ce lăsa copiilor noştri, înafara unor acte de îndatorare către bănci, e obligatoriu să deschidem ochii, apoi să acţionăm:
În ultimii 20 de ani, românul doritor să se simtă în largul său ca român se împiedică cel mai tare în ideea că părinţii săi au fost capabili de cea mai abjectă crimă: genocidul. Ca o confirmare a re-instalării cominterniştilor la guvernarea României în decembrie 1989, după 1990 s-a lansat şi apoi a fost oficial însușită, inclusiv la nivelul manualelor şcolare, teza că din ordinul mareşalului Ion Antonescu şi în conformitate cu legile emanate de guvernarea acestuia, românii au ucis aproape 300 000 (trei sute de mii) de evrei.
Ne angajăm întreaga noastră credibilitate afirmând că niciun document serios nu probează acuzaţia de genocid și de holocaust adusă românilor. Nici măcar pentru un singur evreu nu se poate afirma că a fost ucis, conform legilor sau uzanţelor româneşti, pentru motivul că era evreu!
Dimpotrivă, când avem documente credibile, acestea dovedesc limpede că în România nu a fost niciodată vreun genocid, împotriva evreilor sau a altor etnii. Nici „măcar” un pogrom, două… Documentele serioase, autentice, dovedesc mereu ceea ce ştiam cu toţii până în 1990, anume că în România regimul mareşalului Ion Antonescu i-a salvat pe evrei, evrei pentru care România acelor ani a reprezentat „o oază de linişte” (apud istoricul evreu Braham Randolph), un „colac de salvare”(rabinul Moshe Carmilly Weinberger). O spectaculoasă confirmare ne-a oferit-o recent însuşi preşedintele evreu Shimon Peres, care le-a mulţumit românilor că i-am protejat pe evrei în timpul celui de al 2-lea război mondial, făcând astfel posibilă emigrarea a 400.000 de evrei, cu rol extrem de important în edificarea statului Israel. După cum se ştie, declarația lui Shimon Peres, atât de conformă adevărului, a stârnit reacţia unor oficiali ai minciunii despre Holocaustul din România… Ce să înţelegem din această neconcordanţă între preşedintele Israelului şi activiştii Holocaustului?
După părerea mea, Shimon Peres a vorbit din partea evreilor, tot mai mulți, care îşi dau seama că minciuna cu Holocaustul are zilele numărate şi că singura şansă a evreilor de a diminua consecinţele aflării adevărului este ca ei înşişi, evreii, să dea tonul! Aşa cum au făcut-o dezvăluind lumii că vestitul săpun evreiesc nu are nici urmă de ADN uman în el! („Dar cine susţine că evreii ar fi fiinţe umane?!”, se zice că ar fi exclamat un evreu mai hâtru, comentând dezvăluirea oficializată de Yad Vashem…)
Dacă în România s-a practicat vreodată genocidul, acela a fost un genocid anti-românesc! În propria lor ţară, adeseori românii, pentru că erau români, au fost persecutaţi, marginalizaţi ori chiar hăituiţi de către străini cotropitori şi de minoritari colaboraţionişti. Perioada cominternistă (1945-1960) a încercat să împingă antiromânismul spre genocid, dar nu a reuşit. Amintesc în acest sens unul din motivele pentru care Gheorghiu Dej a desfiinţat la vremea aceea vestita Regiune Autonomă Maghiară: deţinuţii politici proveniţi din această zonă a ţării erau numai etnici români. „Numai românii sunt duşmanii comunismului?” s-a mirat Gheorghiu-Dej. Pasămite, maghiarii aveau de-a face cu penitenciarele comuniste numai în calitate de gardieni, anchetatori, procurori etc…
După 1990, discret şi cu scheme mult mai subtile, insesizabile pentru omul de rând, pentru omul normal, odată cu revenirea cominterniştilor la guvernarea României s-a reluat genocidul antiromânesc… Aceste pagini sunt scrise cu amărăciunea şi revolta pe care mi le provoacă conştiinţa că avem de trăit într-o asemenea epocă, guvernaţi cu un astfel de program!… De ce? Cu ce am greşit şi în faţa cui?!
Încerc de aproape 20 de ani să înțeleg motivele pentru care suntem acuzați pe nedrept de holocaust, o crimă atât de urîtă, incalificabilă între oameni normali, crimă pentru care nu există în limbajul omenesc termenul potrivit… Aşa cum mă aşteptam, cercetarea acestui subiect m-a dus departe de evenimentele şi faptele din care este alcătuită istoria noastră, a românilor. La vremea respectivă i-am şi avertizat pe cei ce ne acuzau de Holocaust: ne obligați să ne apărăm, să găsim argumente în favoarea nevinovăţiei noastre. S-ar putea ca aceste argumente să sfârşească prin a vă incrimina pe voi, care ne acuzaţi într-o manieră atât de cinică şi de iresponsabilă.
În principiu, istoria din ultimii 170 de ani a României nu poate fi analizată şi înţeleasă fără a introduce în relatarea noastră tot cortegiul de evenimente pe care l-a produs apariția evreilor în număr mare pe meleagurile noastre. În prezentul rezumat al contenciosului româno-evreiesc, al confruntării dintre români şi evrei, al colaborării dintre noi şi evrei, vom orienta toată povestea în funcţie de o singură problemă, care i-a preocupat pe evrei dintotdeauna şi cu intensitate cea mai mare: problema unei patrii, a unui Israel în care să-şi făurească râvnitul cămin naţional, evreiesc. Vechimea acestei aspiraţii, a acestui vis, se pierde în negura secolelor care s-au scurs de la risipirea evreilor în lume.
Cert este că după Pacea de la Adrianopol, din 1829, se constată un interes tot mai mare al evreilor rătăcitori pentru ţinuturile româneşti, îndeosebi pentru Moldova şi Maramureş, unde vin să se aciueze într-un număr tot mai mare. Iar când spunem Moldova, în termeni mai expliciţi avem în vedere şi Basarabia, cu Bucovina toată.
Identificăm, din această perspectivă, trei secvențe, trei „momente”, trei etape istorice:
Prima: În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, majoritatea oraşelor şi târgurilor moldoveneşti se transformă în localităţi cu populaţie mixtă, jumătate evreiască. Evreii se instalează şi în sate, ca arendaşi sau cârciumari. Prin tehnici comerciale oneroase şi acţionând în mod evident „în haită”, după un program insidios, bazat pe tehnici de înşelăciune ingenioase, nemaicunoscute pe meleagurile patriarhale ale Moldovei, evreii ajung curând să acapareze şi să monopolizeze importante ramuri economice, comerciale şi financiare. Destul de repede a devenit limpede pentru liderii politici şi spirituali din România care era ţinta acestei invazii. Nu era vorba de o întâmplare, de simpla goană după câştig nemuncit, ci totul avea o explicaţie, din păcate extrem de gravă: se derula astfel proiectul de a instaura un stat evreiesc în Europa, la marginea imperiului rus, pe un teritoriu ce ar fi cuprins Galiţia, Maramureş şi Moldova.
Reacţia noastră de apărare, de legitimă apărare, nu a întârziat să apară, producând atitudini, idei, texte care vor deveni o bază teoretică a românismului. Puţini sunt intelectualii români de marcă şi politicienii cu suprafaţă care să nu fi luat atitudine critică faţă de invazia evreiască. Îi pomenim pe câţiva: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Paulescu etc. Această reacţie ne-a atras însă ostilitatea presei internaţionale, atât de bine controlată de evrei. O ostilitate împinsă până la minciună, calomnie, denigrare, mistificare etc.
Menţionăm un detaliu edificator: când s-au stabilit primele relaţii diplomatice dintre România şi Statele Unite, de peste ocean ne-a venit ca reprezentant al intereselor americane, ca consul, însuşi şeful comunităţii mondiale a evreilor, Franklin Benjamin Peixoto, promotorul cel mai asiduu al proiectului Israel în Estul României. Ce căuta un personaj politic atât de impotant într-o funcţie diplomatică atât de măruntă, de consul?! Nu funcţia era vizată, ci spaţiul unde avea să se exercite acea funcţie: România, programată să devină, în partea ei de Est, noul Israel! Prezenţa lui Peixoto în România, funcţie mult sub pretenţiile unui lider mondial al evreimii, este o dovadă în plus şi indubitabilă, imposibil de interpretat altfel, a insistenţei evreieşti, a unor lideri evrei bezmetici, pentru realizarea acestui proiect paranoic: Israel în România!
Se impune o întrebare: în ce măsură evreii de rând din România cunoşteau acest proiect? Proiect care, ca să rămână secret şi neştiut de români, trebuia să rămână secret şi pentru majoritatea evreilor…
Se cuvine de asemenea pornită cercetarea asupra contingentului mare de evrei care în mod deliberat şi deschis au sabotat în fapt proiectul sionist şi şi-au afirmat loialitatea faţă de români şi disponibilitatea de a duce o viaţă normală, statornicită în acest spaţiu, evrei sincer deschişi ideii de normalitate în relaţiile dintre oameni şi popoare. Aceşti evrei şi-au luat şi numele de evrei pământeni, au avut şi un partid care a trimis reprezentanţi în Parlament. Au dispărut din păcate chiar şi din …manualele de istorie, sub presiunea sionistă din secolul următor, al 20-lea. Nimeni nu-i mai pomeneşte. Şi doar dintre aceşti evrei s-au ridicat majoritatea evreilor care îşi merită recunoştinţa noastră şi numele de români. Un Tudor Vianu, un Nicolae Steinhardt, un Edgar Papu, un Alexandru Graur…
Din păcate, printre aceşti evrei de treabă, oneşti şi loiali poporului român care le era gazdă, nu-i putem număra şi pe Lazăr Şăineanu şi Moses Gaster, pe care autorităţile româneşti i-au obligat să părăsească teritoriul Ţării. Fuseseră identificaţi ca agenţi ai proiectului Israel în România… Agenţi cu misiuni discrete şi subtile, pe măsura înzestrării lor intelectuale deosebite… Mare păcat!
Ce a rezultat din proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? A rezultat multă suferinţă pentru români, sub diverse forme. Multă energie consumată în van, de-o parte şi de alta! Multe resentimente adunate într-un secol şi ceva de confruntare între naţionalismul românesc şi paranoia sionistă! Istoricii români, prea grijulii să nu-şi compromită relaţiile sociale şi interesele personale, întârzie să facă un inventar riguros al suferinţelor noastre. Nu este timpul pierdut, dar deja s-a pierdut multă informaţie orală, deseori mai importantă decât toate arhivele.
Au suferit şi evreii din pricina acestui proiect nesăbuit, ca şi din cauza teroarei impuse de Cahal, de exclusivismul religios talmudic, atent să reprime orice tentativă de a se asimila a evreilor. În mod semnificativ, povestea junei Haia Sanis nu a scris-o un evreu, la fel cum nici piesa Take, Ianke şi Kadîr… Ca români, nu avem ce ne reproşa faţă de evrei. Dimpotrivă, avem a le cere socoteală pentru netrebnicul proiect. Cu atât mai mult cu cât, sub o formă nouă, vor unii să-l reia!!…
O variantă a acestui proiect a constituit-o intenţia de a declara Basarabia ca republică socialistă sovietică evreiască… Încercarea s-a produs în anul primei ocupaţii sovietice: iulie 1940-iunie 1941. Se convocase congresul „reprezentanţilor” poporului din Basarabia, s-a şi întrunit acesta, sub preşedinţia evreului Lazar Kaganovici, dar în ultima clipă acordul lui Stalin a fost retras… Păcat. Ar fi încheiat definitiv orice discuţie în contradictoriu, vădind pentru toată lumea esenţa tembelă şi criminală deopotrivă a proiectului (de tip) sionist!
Cărei instanţe evreieşti îi putem cere socoteală azi pentru proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? Căci avem tot dreptul s-o facem, nu neapărat pentru a pretinde reparaţii materiale, cât mai ales pentru a cere ridicarea embargoului mediatic asupra acestui subiect, recunoaşterea publică a vinovăţiei, retragerea acuzaţiilor iresponsabile la adresa românilor, deschiderea arhivelor şi tot ce se mai cuvine a dobândi în numele Adevărului!
Al doilea episod semnificativ al contenciosului româno-iudaic s-a consumat în timpul celui de al II-lea Război Mondial, şi include trei momente mereu invocate de evrei: (1) Pogromul de la București, din ianuarie 1941, din timpul Rebeliunii Legionare, (2) Pogromul de la Iași, din iunie 1941 și (3) Genocidul sau Holocaustul din Transnistria, din septembrie 1941-martie 1944.
În discuţia noastră lămuritoare, trebuie introdus un reper nou şi extrem de important, decisiv pentru istoria lumii (sic!): hotărîrea evreilor sionişti, luată la începutul secolului al XX-lea, de a-şi construi o ţară în Palestina, pe locul Israelului biblic. Trebuie spus şi subliniat că această decizie nu a tulburat cu nimic comunitatea internaţională. Dimpotrivă, e de remarcat, cu satisfacţie, faptul că întreaga comunitate internaţională a privit cu înţelegere şi spirit cooperant această doleanţă a evreilor, oferindu-le acestora, în completare, şi alte teritorii: Madagascar, Uganda sau Rhodesia, în diverse variante, cea mai tentantă fiind aceea a unui stat-metropolă Israel în Palestina şi un alt teritoriu, cu rang de colonie a primului, în Africa, pentru a putea aduna la un loc un număr cât mai mare de evrei.
Evident, acestea erau planuri pe „un petec de hârtie”. Când s-a trecut la realizarea Israelului, la colonizarea Palestinei cu evrei care să accepte voluntar să-şi părăsească casa şi ţara în care trăiseră până atunci, s-a constatat că evreii nu se prea înghesuiau. Reacţia lor la ciudatul proiect sionist nu a fost cea pe care au scontat sioniştii, era însă o reacţie cu totul normală: evreii au fost puşi să aleagă între viaţa pe care o duceau, uneori de câteva generaţii, într-un mediu social cunoscut, stabil, acceptat, resimţit ca propice pentru viitorul familiei, şi strămutarea în necunoscut, într-un climat străin, mai degrabă ostil, cu o mulţime de necunoscute, plin de primejdii. Era de aşteptat ca majoritatea evreilor să ezite, să nu se grăbească să alerge spre misiunea sfîntă, istorică, eroică bla-bla, bla-bla, la care erau invitaţi: refacerea Israelului… Pentru acest proiect evreii au fost gata să cotizeze şi au făcut-o cu generozitate, dar când a fost vorba să facă pasul, atât de şocant, de traumatizant, al emigrării, la care erau invitaţi, majoritatea au cerut timp de gândire şi de răzgândire… Se pare că primii care nu s-au grăbit să emigreze în Palestina au fost liderii sionişti, autorii proiectului!
Acesta este un moment extrem de important pentru istoria lumii, MOMENTUL CÂND EVREII SIONIŞTI CONSTATĂ CĂ PROIECTUL RECONSTITUIRII ISRAELULUI NU SE POATE REALIZA DEOARECE NU SE OFEREAU EVREII, CÂTEVA MILIOANE, CARE SĂ POPULEZE PALESTINA… Consecinţele acestui refuz au fost catastrofale pentru istoria lumii, a Europei în primul rând! Ca şi pentru oricare dintre cititorii acestor pagini!… Şi anume:
Nebunia sionistă nu a acceptat această situaţie, care însemna abandonarea proiectului Israel. Un proiect despre care se putea spune, între oameni normali, că se născuse mort… Evreii sionişti nu s-au împăcat însă cu evidenţa faptului că, în afară de câteva sute de tineri entuziaşti şi săraci, alţi evrei nu erau tentaţi să facă pasul riscant al unei schimbări atât de radicale în viaţa lor. Decât cel mult, pentru evreii în vârstă, Palestina era un loc tentant în care să vii să mori şi să fii acolo îngropat, în pămîntul străbun… În rest, în mod evident Palestina nu oferea nicio posibilitate de viaţă după parametrii evreieşti tradiţionali, îndătinaţi… Ci numai din pur idealism cineva se putea lansa într-o asemenea aventură! Dar de unde atâta idealism, la milioane de persoane?!…
Sioniştii nu au abandonat proiectul, ci au imaginat faza a doua a proiectului, soluţia de „avarie”: constrângerea evreilor de a-şi părăsi casa şi ţara pentru a se strămuta în Palestina, în Eretz Israel!
Conform principiului …moldav: dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau…
Cum puteau fi obligaţi milioane de evrei să ia calea pribegiei spre ţinutul inospitalier al Palestinei? Cu ce îi puteau constrânge evreii sionişti pe ceilalţi evrei? Cu nimic! În niciun chip! Singurii care îi puteau constrânge pe evrei erau …neevreii, autorităţile din ţările unde trăiau mulți evrei! Iar instrumentul care i-a şi constrâns pe evrei să plece au fost …două: holocaustul şi comunismul.
Ce au în comun cele două mari hecatombe? Un singur lucru: rolul benefic, decisiv, pe care l-au jucat în apariţia şi consolidarea statului Israel. Suferinţele evreieşti îndurate în al doilea război mondial, mediatizate bine, chiar în exces şi cu exagerări fără precedent, au sensibilizat lumea întreagă, cu osebire pe cea anglo-saxonă, astfel că ideea de a se constitui un stat nou, ţară şi cămin pentru evreii atât de urgisiţi, s-a impus aproape de la sine publicului şi guvernelor, fără eforturi deosebite. Efectul cel mai important al persecuţiilor anti-evreieşti din Germania şi ţările satelit ale acesteia a fost că un mare număr de evrei au ales să emigreze totuşi în Palestina, în viitorul Israel. În plus, după constituirea sa, statul Israel a început să beneficieze de sume impresionante percepute ca reparaţii pentru suferinţele evreilor loviţi de Holocaust.
Dar nici pe departe evreii astfel ajunşi în Palestina de teama naziştilor, deci până în 1945, nu erau suficient de mulţi pentru a asigura funcţionarea unui stat şi pentru a contra-balansa numărul relativ mare de palestinieni. Mai era nevoie de alţi evrei, mult mai mulţi. Aceştia au venit din ţările de curând intrate sub regim comunist. Evreii din aceste ţări au luat calea emigraţiei, în număr tot mai mare, pe măsură ce regimul comunist instalat se arăta tot mai nepotrivit cu starea de normalitate, mai abuziv, criminal propriu zis. În ţările obligate să treacă la comunism a crescut brusc numărul celor doritori să-ţi părăsească ţara din cauza noului regim. S-a creat o adevărată psihoză a plecării, bine întreţinută de propaganda occidentală. Dar o dată lăsată cortina de fier, s-a interzis dreptul de a-ți alege ţara în care să trăieşti, dreptul de a părăsi ţara în care te afli. Binefacerile comunismului deveniseră obligatorii. Cu o singură excepţie: numai evreii puteau părăsi raiul comunist! Evreii inventaseră comunismul şi, ca beneficiari ai brevetului, aveau dreptul numai ei să se lepede de comunism…
Paradoxul situaţiei se pretează la numeroase interpretări şi comentarii, inclusiv amuzante, sarcastice. Comentariul cel mai justificat însă este unul dramatic: aşadar, simplificând lucrurile, dar fără a le deforma propriu-zis, avem motive să credem că instaurarea comunismului de către evreii cominternişti în Europa de Est a avut drept scop să deterioreze condiţiile generale de viaţă, ale tuturor, în aşa măsură încât să-i determine pe evrei să emigreze în Palestina, în Israel.
Spune multe detaliul că, practic, numai evreii puteau părăsi legal regimul comunist. Pentru ne-evrei nu a existat niciun mijloc legal. Mulți ne-evrei, dorind să plece cu orice preț din lagărul comunist, au plătit cu viaţa sau cu libertatea această încercare. Ne-evreilor care au rămas în lagărul comunist nu le-a fost uşor. Desproprietăriţi şi pauperizaţi, foarte mulţi marginalizaţi ca indezirabili sau inadaptabili ideologici, mulţi arestaţi şi condamnaţi pe nedrept, se poate spune că pentru majoritatea locuitorilor din aceste ţări viaţa s-a schimbat radical în rău, devenind insuportabilă în multe privinţe. Niciodată nu am primit un răspuns logic la întrebarea de ce, cui a folosit experimentul comunist, falimentar dinainte de a se naşte? Întrebăm acum: în ce măsură este corectă ipoteza că toate aceste nenorociri care au afectat jumătate din Europa s-au petrecut pentru a-i determina pe evrei să părăsească aceste ţări în care trăiau de câteva generaţii şi să emigreze în Israel?
Nota bene: aceiaşi evrei, invitaţi să plece în Israel pe vremea când ţările respective nu erau încă comuniste, ci ţări „normale”, nu s-au arătat deloc dispuşi să le părăsească. Schimbarea de atitudine a evreilor faţă de ideea plecării în Israel a fost în mod clar cauzată de schimbarea regimului social-politic în ţara de baştină… În privinţa asta nu poate exista nicio îndoială! Cererea de plecare a evreilor din România a fost, sub comunişti, mult mai mare ca pe vremea lui Ion Antonescu… Comunismul a fost mai greu de suportat decât aşa zisul regim de exterminare!
Mi se pare evident că e mult adevăr în această ipoteză. Chiar dacă vom identifica şi alte cauze şi scopuri pentru experimentul comunist, ipoteza subordonării experimentului bolşevic la proiectul sionist de comasare în Israel a unui număr cât mai mare de evrei nu poate fi respinsă şi trebuie consacrată ca atare. Caz în care, în mod evident, avem datoria să ne întrebăm cine poartă răspunderea pentru imensele suferinţe pricinuite de instalarea comunismului în Europa de Est! Să nu ne sfiim să arătăm acuzator spre liderii sionismului! Nebunia sionistă a făcut şi face în continuare multe victime şi printre evrei! Cu atât mai mult avem dreptul să cerem liderilor şi organizaţiilor sioniste, înseşi ideii sioniste (sic!), să dea socoteală în faţa tuturor, evrei şi ne-evrei, pentru milioanele de vieţi distruse ori batjocorite! Zeci, sute de milioane de oameni care au suferit ca niciodată în istorie! O mai spun o dată: eu şi oricare dintre cititorii acestor rânduri am fi avut o viaţă mai uşoară, mai frumoasă, mai îndestulată dacă sioniştii nu ar fi conspirat şi acţionat pentru proiectul Israel în Palestina, prin care au stricat tihna şi normalitatea existenţei noastre ca români, ca europeni, ca oameni! În nebunia lor nu au avut niciun scrupul! Au recurs însă, cu viclenie, inclusiv la stratagema clasică a inversării rolurilor: noi, victimele, am devenit vinovaţi de crimele plănuite şi înfăptuite de ei, de sionişti şi de evreii cominternişti!…
…Acesta ar fi al treilea moment de tensiune – eufemistic vorbind, din istoria relațiilor dintre români și evrei. Momentul cel mai dureros…
*
Românul se ferește în ultima vreme să mai spună că „mai rău nu se poate”. A spus-o de atâtea ori înainte de 1990, pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, ca după aceea să constate, cu perplexitate și amărăciune, că se poate, „se poate și mai rău”!… Vorba asta se potrivește și pentru necazurile noastre cu evreii. Se pare că al treilea moment, cât va fi fost el de dureros, n-a fost totuși cel mai! Căci a urmat și al patrulea …moment, încă neîncheiat, în care trăim și evoluăm noi, cei de azi!…
Dacă în 1944, evreii comuniști, cominterniști, au ajuns să pună mâna pe guvernarea României și să-și facă de cap sub protecția ocupantului sovietic, după 1990 România a ajuns din nou sub controlul unor structuri evreiești (tot cominterniste?), fără ca acestea să se bucure de un sprijin extern brutal și prea evident. În mod semnficativ, principalii actori ai evenimentelor din decembrie 1989, adică Ion Iliescu, Petre Roman și Silviu Brucan, care au pretins a fi aduși de „valul revoluției”(!!!) în fruntea evenimentelor, aparțin fostelor structuri cominterniste. Ion Iliescu și Petre Roman ca urmașii cuminți ai unor cominterniști notorii, identificați sigur ca agenți sovietici, iar al treilea, Silviu Brucan, ca supraviețuitor al valului cominternist abătut asupra României după august 1944. Petre Roman și Silviu Brucan evrei cu acte în regulă, Ion Iliescu cu o naționalitate ceva mai …complexă, amestec de bulgar, evreu și, probabil, ceva român. Ion Iliescu nu a dat niciodată dovadă că ar simți românește. De ceilalți doi, ce să mai vorbim?!…
Mai mult, nici ceilalți doi președinți, Emil Constantinescu și Traian Băsescu, nu au o apartenență etnică cert românească și s-au ferit s-o lămurească. După știința mea, mama lui Emil Constantinescu este evreică și se trage dintr-o familie de evrei anarhiști, izgoniți din Elveția și pripășiți în Rusia înainte de 1918, în Basarabia mai exact. Despre Traian Băsescu circulă două variante: tată evreu, plecat în Israel, unde ar mai fi și azi în viață; mama evreică, tata evreu…
Circulă este un fel de a spune, căci subiectul este tabu pentru mass media. În mod semnificativ, nici una dintre aceste biete femei nu a apărut public să-și arate bucuria pentru ascensiunea fiului. Orice presă sau televiziune liberă, necontrolată din umbră, ar fi găsit interesant pentru noi, publicul, să ne facă cunoștință cu …muma lui Ștefan cel Mare a zilelor noastre. Am avut parte de trei președinți efectiv anormali, care se rușinează să spună cine le sunt părinții!… Se rușinează să apară în public cu propria lor mamă. Nici nu-și pomenesc părinții în CV-ul de pe internet! Ce au de ascuns?
Recomand celor care citesc aceste pagini să caute pe internet biografia celor trei președinți români de după 1990, și s-o compare cu biografia, tot oficială, a lui Nicholas Sarkozy, președintele Franței. Evreu, dar evreu normal, care nu uneltește împotriva celor ce l-au ales, Sarkozy nu-și ascunde ascendenții. Nu există nicio legătură între originea sa evreiască și politica pe care o duce ca președinte al Franței în folosul Franței, al francezilor!… Ceea ce nu putem spune și noi, despre președinții cu care ne-a pedepsit Dumnezeu după 1990. Niște…
Mă consider un om normal. Mă străduiesc să fiu, în orice caz. Nu resping nicicum ideea ca în fruntea statului sau guvernului român să ajungă un alogen. Am mai avut regi și domnitori străini. Toate popoarele europene au cunoscut această situație și nu o blamăm sau incriminăm în vreun fel. Dar în asemenea cazuri cred că starea de normalitate impune anumite restricții, anumite condiții, limite a căror depășire nu poate fi trecută cu vederea în numele toleranței și al combaterii gesturilor de discriminare etnică. Iată, pe această temă, câteva considerente și observații:
Persoana în cauză, adică alogenul ajuns în funcții publice înalte, se cuvine să nu-și ascundă originea etnică, ci s-o asume cu seninătate și ceva umor, dacă se poate. Exemplu de urmat, exemplu de normalitate, Varujan Vozganian, mândru de stirpea sa armenească.