Archive

Archive for the ‘Mișcarea Legionară’ Category

Comemorarea ”Sfântului Închisorilor” – Valeriu Gafencu (foto-video)

Valeriu-Gafencu

Valeriu Gafencu

În data de 16 februarie s-a oficiat parastasul martirilor închisorii comuniste de la Târgu Ocna. La slujbă au participat 10 preoți din împrejurimi, călugări de la mânăstirea Petru Vodă, maici de la mânăstirea Diaconești, buni creștini și numeroși reprezentanți ai diverselor organizații naționaliste românești.

După parastas, adunarea a ascultat predica părintelui Amfilohie Brânză, iar mai apoi a participat la troița construită în memoria celor căzuți în penitenciarul de la Târgu Ocna la ”Acatistul Sfântului Mucenic Valeriu (sfântul temnițelor românești)”.

Pentru cei cărora numele de Valeriu Gafencu nu amintește de nimic voi face o scurtă descriere: Valeriu Gafencu, basarbean de origine, își pierde în 1940 familia, fugind de ocupația bolșevică în România. Se înscrie la cursurile facultății de drept, înscriindu-se în paralel în rândul Frățiilor de Cruce, organizațiile de tineret ale mișcării legionare, fapt care îi aduce în 1941 o condamnare la 25 de ani de muncă silnică de către regimul Mareșalului Antonescu. În 1952, după ce trecuse pe la penitenciarele din Aiud și Pitești, fiind închis la Târgu Ocna, își sacrifică viața cedându-și medicamentele obținute cu greu unui pastor luteran.

DSCF4582

DSCF4586

DSCF4591

DSCF4583

DSCF4576

Mărturisitorul Corneliu Zelea Codreanu – Semne minunate după moarte despre sfințenia sa

După ce am ezitat o vreme să citesc acest articol, astăzi mi-am luat inima-n dinți și l-am descoperit foarte frumos și plin de speranță creștină, probabil un sentiment cu care Căpitanul se hrănea în zilele sale de temniță, un sentiment mai înălțător decât orice victorie pe acest pământ în care suntem trimiși de către Dumnezeu să ne dovedim credința și puterea caracterului nostru.

Propun celor interesați să alcătuim o listă a martirilor legionari căzuți pentru Legiune sau morți în credința legionară, pentru a le putea face pomenirea creștină și pentru a le cere, prin rugăciune, puterea și determinarea de care au dat dovadă în credința lor nestrămutată în Dumnezeu și în destinul neamului românesc.

Cine vrea să participe poate să-mi trimită un mail cu numele, rangul, garnizoana, locul unde a fost martirizat, anul și eventual alte detalii.

Urmează articolul. Vă rog citiți-l cu atenție.

La sfarsitul lui noiembrie 1940 cei 14 sunt dezgropati la Jilava, de sub betoane si vitriol (acid sulfuric concentrat). Unul din participantii la dezgropare si martori ocular la imaginea de groaza, Vasile Posteuca, scrie ca trupul Capitanului era ca al unui sfant. Era miracolul lui Dumnezeu ca acest om a trecut in randul martirilor.

„Cu grija, infasurate in cearceafuri, trupurile sunt identificate de familii si scoase pe mal, unde se insira langa cel al Capitanului. Tarana din jurul trupurilor ramane plina de sange. O scormonim, o framantam in maini, o amestecam cu lacrimile ce ne curg fara incetare, o sarutam si o luam cu noi ca talisman… La gat stau intacte: sacusorul cu tarana si cateva cruciuliti cu chipul Mantuitorului si al Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezeala. Insusi trupul Capitanului e parca astazi trecut din viata. Pieptul e bombat, de parca ar vrea sa iasa din haina, iar sub pielea alba se deslusesc bine de tot vinele cu sange roz. E in adevar o minune. Capitanul n-a putrezit. Pe cand celelalte trupuri sunt prabusite, al lui e intreg, neintrat in descompunere. Jumatatea de fata care n-a fost atinsa de tarana e alba si luminoasa. Ca de om viu. Privim la el cutremurati. Da! Capitanul a fost un sfant. El n-a putrezit si nu va putrezi. Am credinta nestramutata ca asa se va pastra si de acum incolo, in mormantul de la Casa Verde.

Doamna Lilica [sotia] strange lucrurile gasite la el, le saruta cu lacrimi, apoi se prabuseste intr-un strigat dureros: Mai Corneliu!… Mai Corneliu!…

Si lumea incepe a plange cu hohote, din nou. Sub infiorarea unei aripi de vant plang si salcamii, cu lacrimi mari, galbene, de frunze uscate. E in plansul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase si incercate sotii. Durere care ne strabate pe toti. Nu stiu de ce, simt, in clipa aceasta, cum plang odata cu ea, toate sotiile si mamele neamului romanesc. Ii urmaresc manile calde si mangaietoare, care resfira parul ravasit al Capitanului, pentru a se prelinge apoi peste fata inspre pieptul unde inima aceea mare cat o istorie nu mai bate. Ii vad lacrimile cum spala fata Capitanului, a sotului pe care dusmanii nu i l-au crutat si simt cum un potop de durere inunda toata tara… E atata lacrima. Atata plans. Voi calailor, cand l-ati omorat pe Capitan, ati ras si ati dansat in sabaturi. Iar noi, acum cand v-am pedepsit, plangem. Noi nu ne bucuram de moartea voastra. Caci nu noi v-am omorat. Voi v-ati omorat!

Cand ma gandesc ca am avut norocul sa-l vedem si sa-l slujim pe Capitan, nu pot crede ca alta generatie se va putea numi mai fericita decat noi. Noi l-am vazut pe Capitan si i-am vazut si invierea. I-am sarutat sangele scurs in tarana, trupul ferit de legea taranei, care se preface in tarana, trupul de sfant. Si alta multumire si fericire nu ne mai trebuie pana la capatul vietii noastre… Generatiile de maine, pentru a intelege mai bine chemarea neamului si voia lui Dumnezeu, vor trebui sa mearga si sa ingenunche la Jilava si la Casa Verde. Sa sarute tarana aceea sfintita de cel mai curat sange al primei generatii legionare” (Vasile Posteuca, „Desgroparea Capitanului”, Madrid, 1977; rev. Permanente, apr 2005).

Marturia monahiei Andreea de la manastirea Pasarea, 1999

Am primit cartea „Cine au fost victimele de la Jilava”. In aceasta carte am gasit numele legionarilor ucisi pe vremea lui Carol al II-lea, incepand din anul 1933 pana in 1939, in diferite localitati din tara, sau in lagare, de exemplu:
In lagarul de la Ramnicul Sarat – 13 persoane
In Spitalul Militar Brasov – 7 persoane
In lagar la Miercurea Ciuc – 44 persoane
In lagar la Vaslui – 33 persoane.
In total 162, pe care i-am trecut intr-un caiet cu numele, profesia si localitatea unde au fost martirizati. M-am gandit ca au trecut de atunci 60 de ani (pana in 1999) si poate unii nu mai au pe nimeni care sa-i pomeneasca la morti – i-am mai pomenit eu.

Intr-o sambata (prin 1999) (la noi la manastire se face parastas de obste) i-am pomenit, stand in genunchi in strana mea – in timpul Sf. Liturghii la ectenia pentru morti, apoi la iesirea cu Sf. Daruri si in timpul parastasului.

In noaptea de sambata spre duminica, am visat un vis frumos. Parca eram intr-o gradina frumoasa cu pomi si iarba verde. Pe iarba sedeau un grup de barbati tineri, toti imbracati in alb: pantaloni albi, camesi albe peste pantaloni, incinsi cu brau tot alb. M-am asezat si eu pe iarba si am intrebat pe unul mai inalt si foarte frumos:

– Unde ati fost pe aici? El mi-a raspuns:
– Am fost intr-o delegatie.

Apoi s-au ridicat de jos, s-au incolonat cate doi, iar in urma lor au aparut altii tot asa imbracati, formand un sir lung si asa incolonati au trecut prin fata mea si au iesit pe o poarta frumoasa. Nu stiu unde s-au dus.

Eu am ramas in gradina cu un barbat imbracat civil (oraseneste) care mi-a zis:

– Eu am cunoscut pe unul dintre cei care au sezut aici jos, ca a fost comandant legionar la noi in sat, iar acela mai inalt cu care ai vorbit a fost Zelea Codreanu.

M-am trezit foarte bucuroasa si cred ca in acel sir lung de barbati imbracati in alb au fost cei pe care i-am pomenit in slaba mea rugaciune la parastas. Am cautat apoi in Apocalipsa – stiind ca undeva scrie de cei imbracati in alb. In cap. 6, vers. 9-11 scrie: „am vazut sub jertfelnic sufletele celor injunghiati pentru cuvantul lui Dumnezeu si pentru marturia pe care au dat-o si strigau cu glas mare si ziceau: Pana cand Stapane Sfinte si adevarate nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru, fata de cei ce locuiesc pe pamant? Si fiecaruia dintre ei i s-a dat cate un vesmant alb si li s-a spus sa stea in tihna, inca putina vreme pana cand vor implini numarul si cei impreuna slujitori cu ei si fratii lor cei ce aveau sa fie omorati ca si ei”.

Si numarul mortilor din 1933-1939, s-a completat cu fratii lor care au murit chinuiti prin inchisorile comuniste, din 1944-1989. Oare cati vor mai trebui sa fie martirizati „pana cand vor implini numarul”?

Cand cineva este trimis intr-o delegatie, este trimis cu o misiune speciala pe care trebuie s-o indeplineasca. Ei au avut de la Dumnezeu misiunea de a lumina neamul nostru, a-l intoarce la Dumnezeu. Cei care le-au inteles chemarea au dat jertfe mari.

Dar cei mari ai vremii nu i-au inteles si i-au prigonit. De aceea Capitanul se ruga in inchisoarea de la Jilava: „Doamne, ia-ma la Tine ca tara mea nu are nevoie de mine” (cartea: Insemnari de la Jilava).

Si Dumnezeu i-a luat la El si i-a dus in ceata Mucenicilor, pana la Dreapta Judecata de la urma.

Mormantul Capitanului
De-aici’nainte, Vremea se masoara
cu trudnicile tale oseminte,
si veacul care curge peste tara
incepe din cenusa ta fierbinte.

Mergi printre noi cu sfanta-ti moarte vie,
ne tamaiezi cu marea ta tacere…
Mormantul tau e numai Inviere,
prin tine luminam de vesnicie.

Prin tine bem, setosi, din Mantuire,
prin tine doar, ne-am curatit de sgura…
Izvor ne esti si cina si zidire
Si patrafir si cuminecatura…

Esti azima pe care’n plans o cere
inima noastra pururea flamanda.
Esti drumul nostru catre zari de miere,
esti perna pentru tampla fumeganda…

Esti ruga Tarii pentru biruinta,
mistria noastra’n aur ferecata,
dalta de foc infipta in credinta…
Mormantul tau e viata noastra toata.

Venim langa tarana ta iubita,
si umbra ta, prin smirna si balade,
ne-atinge cu plutirea ei sfintita
si se preschimba’n torte si in spade.

Cu duhul tau – mireasma de gradina –
ne miruim, sub zambet de icoane.
Culegem din mormantul tau lumina
si ne spalam obrajii de prigoane.

Luam un pumn de lut din groapa sfanta
si-l punem pe vechi rani de inchisoare;
si ranile din noi tresar si canta,
se fac medalii si zambesc in soare…

Dar de-or veni, candva, cu pasi usarnici,
la groapa ta, miseii si viclenii,
si se vor bate’n piept cu pumni fatarnici,
slavind lumina sfintelor vedenii.

Mormantul tau, gemand, sa se ridice
si duhul tau, tasnind din Vesnicie,
intr’un naprasnic fulger sa despice
pangaritoarea lor nemernicie!

de Radu Gyr

extras din Martiri si marturisitori romani din secolul XX.
Inchisorile comuniste din Romania – Fabian Seiche

SURSA

Pelerinaj la Aiud

Vin azi pe drumul pietruit
Cu rugãciunea sfinților martiri din închisori
Acelora ce astãzi fac minuni
Lãsându-ne în suflete comori.

În cer e scrisã-n sânge suferința
Și truda lor întru Hristos
Azi, Doamne, mi-ai plinit dorința
Sã pot vãrsa o lacrimã pios.

Sunteți acum în lumea sideralã
În pacea Domnului ce voi ați moștenit
Nãdejde-avem cã nu veți fi pe-afarã
Când va nãlța pe cel neprihãnit.

E liniște adâncã și glasul vi s-a stins,
Din zid rãzbate plânset de sihaștri
Rãsunã tainic „Ruga Rugului Aprins“
A bunului pãrinte Daniil din aștri.

Candele-n ceruri și ochi înlãcrimați
Ce-au curs în suferințã și iubire
Ați scris cuvânt: „Sã nu îi blestemați!“
Pe cei ce v-au condus spre nemurire.

poezie de Zânica MIHAI

25 de ani de la moartea Comandantului Horia Sima

Astăzi se împlinesc 25 de ani de la moartea Comandantului Horia Sima. Născut pe 6 iulie 1906 în satul Mândra din județul Făgăraș – aflat pe atunci sub conducere Austro-Ungară – urmează cursurile facultății de Litere și Filozofie din București unde intră în mișcarea legionară (1927). În 1932 este numit profesor de limba și literatura română în Caransebeș iar în 1935 Căpitanul îl numește șef al regiunii Banat. Pe 6 septembrie 1940 îi este încredințată conducerea mișcării, după ce în prealabil, în 1938 căpitanul Corneliu Zelea-Codreanu fusese ucis. După doar 8 zile este numit vicepreședinte al consiliului de miniștri al statului legionar proclamat de M.S. Mihai I, funcție pe care și-o păstrează 4-5 luni până la lovitura de stat a generalului Antonescu. După căderea României în ghiare sovietice, Horia Sima ajunge în Italia unde duce o muncă colosală în interesul neamului român. Pe 25 mai 1993 se stinge una din cele mai viguroase cetăți a românismului contemporan. Horia Sima lasă în urma sa un tezaur de lucrări doctrinare și istorice.  Dumnezeu să-l ierte!

Pe mai departe voi reproduce un articol din revista ”Scrisori legionare”,  Buenos-Aires, anul I, nr. 9-10, nov.-dec. 1980.

”Marele Român trãieste în dialog permanent cu Neamul, cu acel Neam invizibil care licãreste în constiinta fiecãruia, si întreaga lui existentã e prefiguratã de aceste institutii intelectuale.

Dar dacã nu e dat fiecãrui Român sã ajungã la o plenitudine interioarã de românism, fiecare are posibilitatea sã-si însuseascã perspectiva Marelui Român si sã-si potriveascã pasii in cadenta lui. Undeva, departe, dincolo de suvoiul nestatornic al existentei zilnice, poate sã-si proiecteze, ca o stea polarã, idealul Marelui Român si sã încerce sã se apropie de el. Cât poate sã realizeze fiecare actionând pe linia eternitãții românesti, e o chestiune care depinde de o multime de factori, dar esential este ca toti, absolut toti, sã-si ia ca punct de orientare în viatã imaginea Marelui Român. Marele Român este o chintesentã a Românismului si trebuie sã devinã o aspirație generalã a Neamului, dacã vrem sã mai reprezentãm ceva în omenire. Realitatea Marelui Român e rezervatã câtorva alesi, dar proectia acestei realitãti în constiinta fiecãruia trebuie sã atragã ca un magnet tot ce avem mai bun, mai nobil si mai generos în sufletul nostru. Orice alte aspiratii nationale am avea, politice, sociale, culturale, etc., ele nu se pot împlini dacã în prealabil nu am devenit un „om nou”.

A fi un om nou, cum cerea Corneliu Codreanu, nu e ceva extraordinar, extra-terestru sau imposibil de atins. E o manifestare naturalã a ființei noastre. Fiecare Român, în adâncul sufletului sãu, nãzueste la mândrie si mãrire nationalã. A nu avea aceastã aspiratie, a nu dori Patriei tale un destin înãltãtor, e ceva anormal. Inseamnã cã suntem bolnavi interior, cã ceva nu functioneazã bine în constiinta noastrã. Trebuie sã ne cercetãm, trebuie sã ne examinãm, pentru a vedea dece ne lipseste avântul creator al „omului nou”. Nu cumva sunt blocate izvoarele Românismului de conceptii gresite, de indolentã, de lipsã de curaj si din cauza acestor pietroaie crestem mici si piperniciti, în loc sã ne ridicãm falnici ca niste brazi de munte? Nu cumva ne complacem în situatii minore, crezând cã asta e viata, cã pentru asta ne e dat sã trãim, când în realitate trebuie sã justificãm talantul cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

Dat fiind situatia tragicã în care se gãseste poporul român astãzi – cãci nu mai suntem ca în vremurile blajine de odinioarã când ne puteam retrage din fata nãvãlitorilor în codri de nepãtruns – nu ne mai putem permite luxul de a trãi vegetativ si banal. Am intrat într’o erã care reclamã eforturi maxime din partea fiecãrui Român, dacã vrem sã mai supravietuim ca Neam. Orice refuz de a examina aceastã situatie desperatã a natiunii – sclavie si decimare – e mai mult decât o dezertare; e un certificat de imbecilitate pe care si-l elibereazã individul singur.

Din perspectiva Marelui Român, interesele individuale si de familie rãmân permanent subordonate intereselor naționale. 
A te îngriji de tine si de familie e o datorie sacrã, dar a reduce tot orizontul vietii la aceste entitãti, e o eroare gravã care se poate repercuta chiar asupra acelora pe care îi iubesti si vrei sã-i ocrotesti. Nici existenta strict personalã nici a familiei nu se apãrã hit et nuc, ci lãrgind orizontul la mii de kllometri distantã. Adevãrata dragoste de femilie se manifestã prin asigurarea viitorului ei de vicisitudinile istorice. Bãrbatul trebuie sã vadã ce se întâmplã în lume, ce primejdii amenintã integritatea Neamului, primejdii cari în fond fatal se vor descãrca si asupra familiei lui, si sã nu se ascundã îndãrãtul femeii. Bãrbatii lasi, cari mereu se scuzã cã nu pot sacrifica pentru Neam din cauza greutãtilor familiale, sunt în realitate dusmanii femeilor si copiilor lor, cãci, prin lipsa lor de prevedere, îi lasã pradã opresorilor si criminalilor.

Când Natiunea e puternicã, si familia e ocrotitã si asiguratã; iar când prevaleazã îngustimea de spirit in afacerile publice, crivãtul mãturã nu numai întocmirile nationale, ci si asezãmintele de familie.

-In orice Natiune întâlnim trei categorii de indivizi: pãsãrile de pradã, oamenii de sacrificiu, si masele populare. Pãsãrile de pradã, cum le indicã si numele, prãdeazã avutul si viata oamenilor, pentru a câstiga ei influentã, bani si putere. Oamenii de sacrificiu fac eforturi ca sã compenseze rãul sãvârsit de vampirii societãtii, apãrând interesele colectivitãtii. Masele populare sunt fundamental bune si urmeazã linia oamenilor de sacrificiu, când acestia se afirmã cu putere în Stat, dar când ei nu se pot impune în viata publicã, atunci masele cad sub imperiul pãsãrilor de pradã si se corup.

O natiune e puternicã atunci când echipa oamenilor de sacrificiu predominã în afacerile publice si intrã în declin când pãsãrile de pradã se înmultesc în mijlocul ei. Acestea sunt ca niste bacterii sau virusuri cari împiedicã buna functionare a organelor.

Din perspectiva Marelui Român, rostul maselor largi ale poporului nu e ca sã se comporte inert în lupta continuã ce se desfãsoarã în națiune între pãsãrile de pradã si oamenii de sacrificiu, ci ca sã participe la giganticul duel de pe vârfuri. Orice Român, chiar de cea mai umilã conditie socialã, trebuie sã aibã ochi si sã observe cum poate ajuta pe cei care luptã în primele linii. Rezultatul bãtãliei – adicã o natiune stãpânã pe destinul ei sau o natiune sclavã – nu e produsul întâmplãrii, al norocului, al hazardului, al „bietului om sub vremuri”, ci e determinat de efortul depus deoparte si de alta a baricadei. În cursul unei bãtãlii pentru destinele natiunii, intervin o multime de incidente, factori, amãnunte, necunoscute. Adeseori, un mic ajutor, venit la momentul oportun, din partea cine stie cãrui necunoscut, poate sã încline cumpãna victoriei spre fortele binelui. De câte ori, oameni mari n’au cãzut pentrucã au fost pãrãsiti de cei cari puteau, cu un mic sacrificiu, sã-i salveze. Tiranii suprimã pe binefãcãtorii popoarelor, contând pe lasitatea maselor. Acestea se vor retrage din câmpul de bãtãlie, lãsându-i pradã dusmanului tocmai pe cei cari luptã pentru drepturile lor. Când marii oameni sunt rãpusi si masele zac înlãntuite, nu le mai rãmîne altceva decât sã-si aducã aminte de ei si sã plângã.

În orice nenorocire nationalã nu existã numai o rãspundere a pãturii conducãtoare, ci si o rãspundere colectivã, a întregului popor. De aceea se vorbeste si de „pãcatele întregului popor”.

Situatia trebuie remediatã. Sã nu mai existe mase inerte, anonime, stupide; sã nu mai existe indivizi fãrã formã politicã si spiritualã, ci o formidabilã întrecere între toti Românii pentru a sprijini idealul Marelui Român. Fiecare Român trebuie sã oficieze slujba „Marelui Român”, aducând fiecare ce poate la constructia României de mâine.

Scoala Marelui Român ne învatã sã stãm bravi în fata evenimentelor, sã nu acceptãm niciun compromis care ar putea sã dãuneze intereselor Neamului, dar, în acelas timp sã ne purtãm cu un infinit respect fatã de tot ce reprezintã o valoare nationalã, o autoritate politicã, moralã, științificã sau culturalã.

Marele Român e un indicator de valori. Un altimetru. La nivelul lui se aflã plafonul optim al existentei omenesti. El se luptã, se sacrificã si moare pentru a trezi în noi apetitul marilor întreprinderi. Nu o rasã de fiinte spãrioase, cari fug într’o parte sau alta, cum aud pocnetul biciului sau dupã cum li se aruncã un ciolan de ros, ci o rasã de cuceritori, cari, cu pretul a aspre renuntãri, îsi fãuresc destinul, sub ocrotirea Proniei Ceresti.

-Fiecare Român, un imperiu spiritual. 

-Fiecare Român, un sculptor al viitorului.”

Horia Sima


M-a luat gura pe dinainte și am scris 25 de ani în loc de 18. Greșeală de matematică elementară pentru care îmi cer scuze.