Archive

Posts Tagged ‘mucenici’

Iubitul şi multpătimitorul nostru Părinte Justin a trecut la Domnul!

Trupul mult pătimitor al bunului nostru Părinte Justin a fost adus la mănăstirea de călugări, prima sa ctitorie, fiind condus pe parcursul celor 3 km de părinții și maicile celor două mănăstiri, cât și de credincioșii ce au început să sosească la Petru Vodă. Să ne rugăm cu toții pentru sufletul iubitului nostru Părinte, să priveghem în această noapte după puterea fiecăruia. Într-adevăr avem un mare sfânt în România cea cerească!

Cuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi
și neamul românesc!

Părintele Iustin Pârvu

Părintele Iustin Pârvu

La ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămîni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atît i-a iubit şi după care atît a jinduit.

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă la 10 Februarie 1919, s-a închinoviat la Mănăstirea Durău în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat politic între anii 1948-1964, iar între anii 1966-1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu (jud. Neamţ), iar între 1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa (jud. Neamţ). În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Vodă (de călugări), iar din anul 1999 a început construirea Mănăstirii Paltin (de maici).

De la sfîrşitul lunii Martie a.c. cancerul de stomac pe care îl purta în taină de cîţiva ani de zile a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

Vom reveni cu detalii despre înmormîntare.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

sursa: apologeticum.wordpress.com

 

Mărturisitorul Corneliu Zelea Codreanu – Semne minunate după moarte despre sfințenia sa

După ce am ezitat o vreme să citesc acest articol, astăzi mi-am luat inima-n dinți și l-am descoperit foarte frumos și plin de speranță creștină, probabil un sentiment cu care Căpitanul se hrănea în zilele sale de temniță, un sentiment mai înălțător decât orice victorie pe acest pământ în care suntem trimiși de către Dumnezeu să ne dovedim credința și puterea caracterului nostru.

Propun celor interesați să alcătuim o listă a martirilor legionari căzuți pentru Legiune sau morți în credința legionară, pentru a le putea face pomenirea creștină și pentru a le cere, prin rugăciune, puterea și determinarea de care au dat dovadă în credința lor nestrămutată în Dumnezeu și în destinul neamului românesc.

Cine vrea să participe poate să-mi trimită un mail cu numele, rangul, garnizoana, locul unde a fost martirizat, anul și eventual alte detalii.

Urmează articolul. Vă rog citiți-l cu atenție.

La sfarsitul lui noiembrie 1940 cei 14 sunt dezgropati la Jilava, de sub betoane si vitriol (acid sulfuric concentrat). Unul din participantii la dezgropare si martori ocular la imaginea de groaza, Vasile Posteuca, scrie ca trupul Capitanului era ca al unui sfant. Era miracolul lui Dumnezeu ca acest om a trecut in randul martirilor.

„Cu grija, infasurate in cearceafuri, trupurile sunt identificate de familii si scoase pe mal, unde se insira langa cel al Capitanului. Tarana din jurul trupurilor ramane plina de sange. O scormonim, o framantam in maini, o amestecam cu lacrimile ce ne curg fara incetare, o sarutam si o luam cu noi ca talisman… La gat stau intacte: sacusorul cu tarana si cateva cruciuliti cu chipul Mantuitorului si al Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezeala. Insusi trupul Capitanului e parca astazi trecut din viata. Pieptul e bombat, de parca ar vrea sa iasa din haina, iar sub pielea alba se deslusesc bine de tot vinele cu sange roz. E in adevar o minune. Capitanul n-a putrezit. Pe cand celelalte trupuri sunt prabusite, al lui e intreg, neintrat in descompunere. Jumatatea de fata care n-a fost atinsa de tarana e alba si luminoasa. Ca de om viu. Privim la el cutremurati. Da! Capitanul a fost un sfant. El n-a putrezit si nu va putrezi. Am credinta nestramutata ca asa se va pastra si de acum incolo, in mormantul de la Casa Verde.

Doamna Lilica [sotia] strange lucrurile gasite la el, le saruta cu lacrimi, apoi se prabuseste intr-un strigat dureros: Mai Corneliu!… Mai Corneliu!…

Si lumea incepe a plange cu hohote, din nou. Sub infiorarea unei aripi de vant plang si salcamii, cu lacrimi mari, galbene, de frunze uscate. E in plansul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase si incercate sotii. Durere care ne strabate pe toti. Nu stiu de ce, simt, in clipa aceasta, cum plang odata cu ea, toate sotiile si mamele neamului romanesc. Ii urmaresc manile calde si mangaietoare, care resfira parul ravasit al Capitanului, pentru a se prelinge apoi peste fata inspre pieptul unde inima aceea mare cat o istorie nu mai bate. Ii vad lacrimile cum spala fata Capitanului, a sotului pe care dusmanii nu i l-au crutat si simt cum un potop de durere inunda toata tara… E atata lacrima. Atata plans. Voi calailor, cand l-ati omorat pe Capitan, ati ras si ati dansat in sabaturi. Iar noi, acum cand v-am pedepsit, plangem. Noi nu ne bucuram de moartea voastra. Caci nu noi v-am omorat. Voi v-ati omorat!

Cand ma gandesc ca am avut norocul sa-l vedem si sa-l slujim pe Capitan, nu pot crede ca alta generatie se va putea numi mai fericita decat noi. Noi l-am vazut pe Capitan si i-am vazut si invierea. I-am sarutat sangele scurs in tarana, trupul ferit de legea taranei, care se preface in tarana, trupul de sfant. Si alta multumire si fericire nu ne mai trebuie pana la capatul vietii noastre… Generatiile de maine, pentru a intelege mai bine chemarea neamului si voia lui Dumnezeu, vor trebui sa mearga si sa ingenunche la Jilava si la Casa Verde. Sa sarute tarana aceea sfintita de cel mai curat sange al primei generatii legionare” (Vasile Posteuca, „Desgroparea Capitanului”, Madrid, 1977; rev. Permanente, apr 2005).

Marturia monahiei Andreea de la manastirea Pasarea, 1999

Am primit cartea „Cine au fost victimele de la Jilava”. In aceasta carte am gasit numele legionarilor ucisi pe vremea lui Carol al II-lea, incepand din anul 1933 pana in 1939, in diferite localitati din tara, sau in lagare, de exemplu:
In lagarul de la Ramnicul Sarat – 13 persoane
In Spitalul Militar Brasov – 7 persoane
In lagar la Miercurea Ciuc – 44 persoane
In lagar la Vaslui – 33 persoane.
In total 162, pe care i-am trecut intr-un caiet cu numele, profesia si localitatea unde au fost martirizati. M-am gandit ca au trecut de atunci 60 de ani (pana in 1999) si poate unii nu mai au pe nimeni care sa-i pomeneasca la morti – i-am mai pomenit eu.

Intr-o sambata (prin 1999) (la noi la manastire se face parastas de obste) i-am pomenit, stand in genunchi in strana mea – in timpul Sf. Liturghii la ectenia pentru morti, apoi la iesirea cu Sf. Daruri si in timpul parastasului.

In noaptea de sambata spre duminica, am visat un vis frumos. Parca eram intr-o gradina frumoasa cu pomi si iarba verde. Pe iarba sedeau un grup de barbati tineri, toti imbracati in alb: pantaloni albi, camesi albe peste pantaloni, incinsi cu brau tot alb. M-am asezat si eu pe iarba si am intrebat pe unul mai inalt si foarte frumos:

– Unde ati fost pe aici? El mi-a raspuns:
– Am fost intr-o delegatie.

Apoi s-au ridicat de jos, s-au incolonat cate doi, iar in urma lor au aparut altii tot asa imbracati, formand un sir lung si asa incolonati au trecut prin fata mea si au iesit pe o poarta frumoasa. Nu stiu unde s-au dus.

Eu am ramas in gradina cu un barbat imbracat civil (oraseneste) care mi-a zis:

– Eu am cunoscut pe unul dintre cei care au sezut aici jos, ca a fost comandant legionar la noi in sat, iar acela mai inalt cu care ai vorbit a fost Zelea Codreanu.

M-am trezit foarte bucuroasa si cred ca in acel sir lung de barbati imbracati in alb au fost cei pe care i-am pomenit in slaba mea rugaciune la parastas. Am cautat apoi in Apocalipsa – stiind ca undeva scrie de cei imbracati in alb. In cap. 6, vers. 9-11 scrie: „am vazut sub jertfelnic sufletele celor injunghiati pentru cuvantul lui Dumnezeu si pentru marturia pe care au dat-o si strigau cu glas mare si ziceau: Pana cand Stapane Sfinte si adevarate nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru, fata de cei ce locuiesc pe pamant? Si fiecaruia dintre ei i s-a dat cate un vesmant alb si li s-a spus sa stea in tihna, inca putina vreme pana cand vor implini numarul si cei impreuna slujitori cu ei si fratii lor cei ce aveau sa fie omorati ca si ei”.

Si numarul mortilor din 1933-1939, s-a completat cu fratii lor care au murit chinuiti prin inchisorile comuniste, din 1944-1989. Oare cati vor mai trebui sa fie martirizati „pana cand vor implini numarul”?

Cand cineva este trimis intr-o delegatie, este trimis cu o misiune speciala pe care trebuie s-o indeplineasca. Ei au avut de la Dumnezeu misiunea de a lumina neamul nostru, a-l intoarce la Dumnezeu. Cei care le-au inteles chemarea au dat jertfe mari.

Dar cei mari ai vremii nu i-au inteles si i-au prigonit. De aceea Capitanul se ruga in inchisoarea de la Jilava: „Doamne, ia-ma la Tine ca tara mea nu are nevoie de mine” (cartea: Insemnari de la Jilava).

Si Dumnezeu i-a luat la El si i-a dus in ceata Mucenicilor, pana la Dreapta Judecata de la urma.

Mormantul Capitanului
De-aici’nainte, Vremea se masoara
cu trudnicile tale oseminte,
si veacul care curge peste tara
incepe din cenusa ta fierbinte.

Mergi printre noi cu sfanta-ti moarte vie,
ne tamaiezi cu marea ta tacere…
Mormantul tau e numai Inviere,
prin tine luminam de vesnicie.

Prin tine bem, setosi, din Mantuire,
prin tine doar, ne-am curatit de sgura…
Izvor ne esti si cina si zidire
Si patrafir si cuminecatura…

Esti azima pe care’n plans o cere
inima noastra pururea flamanda.
Esti drumul nostru catre zari de miere,
esti perna pentru tampla fumeganda…

Esti ruga Tarii pentru biruinta,
mistria noastra’n aur ferecata,
dalta de foc infipta in credinta…
Mormantul tau e viata noastra toata.

Venim langa tarana ta iubita,
si umbra ta, prin smirna si balade,
ne-atinge cu plutirea ei sfintita
si se preschimba’n torte si in spade.

Cu duhul tau – mireasma de gradina –
ne miruim, sub zambet de icoane.
Culegem din mormantul tau lumina
si ne spalam obrajii de prigoane.

Luam un pumn de lut din groapa sfanta
si-l punem pe vechi rani de inchisoare;
si ranile din noi tresar si canta,
se fac medalii si zambesc in soare…

Dar de-or veni, candva, cu pasi usarnici,
la groapa ta, miseii si viclenii,
si se vor bate’n piept cu pumni fatarnici,
slavind lumina sfintelor vedenii.

Mormantul tau, gemand, sa se ridice
si duhul tau, tasnind din Vesnicie,
intr’un naprasnic fulger sa despice
pangaritoarea lor nemernicie!

de Radu Gyr

extras din Martiri si marturisitori romani din secolul XX.
Inchisorile comuniste din Romania – Fabian Seiche

SURSA