Și evreii greșesc, nu-i așa?

A trebuit să moară Ceauşescu ca să descopăr că oamenii dintr-o poză din cartea de istorie, morţi, aliniaţi pe jos în curtea Morgii, în pielea goală, încă sunt comemoraţi… Victimele pogromului „legionar”… La urma urmei, au fost şi ei oameni vii, mi-am zis, şi e normal, era să zic creştineşte, ca cineva să le păstreze vie amintirea. Numai că au început să apară întrebările…

Astăzi, 21 ianuarie 2013, a fost organizată o astfel de comemorare. M-aş fi dus, în calitate de om, ca să ascult ce au de zis ambasadorul Israelului, Stelian Tănase (da, jurnalistul, nu e coincidenţă de nume) şi invitatul de onoare Mircea Albulescu, actorul. Aş fi avut ocazia să o ascult şi pe doamna Maia Morgenstern, şi nu m-aş fi supărat pe domnia sa, indiferent ce ar fi zis. Prea mult a înălţat numele României în cinematografia mondială…

Te simţi binevenit în sinagogă?

Numai că evenimentul a fost organizat în Sinagoga mare din Bucureşti. Ce să caut eu într-o biserică în care nu mă simt bine? E firesc ca o slujbă de pomenire să se ţină într-o biserică, dar de ce să te baricadezi în ea pentru o prezentare a faptelor istorice şi pentru declaraţii politice?

Să nu fi putut oferi primarul sectorului 3, Robert Negoiţă, unul dintre vorbitorii de marcă ai evenimentului, o sală prestigioasă? Să nu mai fi având Comunitatea evreiască bani pentru închirierea unei săli în centrul Bucureştiului, aşa cum cerea importanţa evenimentului? Sau există o raţiune deasupra înţelegerii generale, ca o asemenea acţiune doar să se bifeze, cu batista pe ţambal?

Prima întrebare a fost despre săpun…

Fiind internat într-un spital cu mai mulţi ani în urmă, întâmplarea a făcut să ajung într-un salon cu un inginer chimist, tehnolog într-o fabrică de săpun. Încă îl aud: „Hai, dom’le, fii serios! Nu se poate face săpun la nivel industrial din grăsime umană!”. Dar cum, când… „Nu vă supăraţi, dar eu am terminat o facultate şi de 30 de ani fac numai săpun… Dumneavoastră credeţi ce vreţi…”

În momentul acela am simţit de parcă cineva mi-a luat o greutate imensă de pe umeri. Ideea de a folosi ceva de la oameni, ca materie primă pentru un produs comercial, mi se părea cel mai grotesc atentat la adresa umanităţii. Îmi imaginam cum putea suna o reclamă pentru acel produs şi mi se făcea pielea de găină.

Când „naţional” înseamnă „vinovat eşti tu, cu naţiunea ta!”

Şi totuşi… Într-o după amiază de luni, cuprins de plictiseală, dau drumul la televizor. Singurul post unde vorbeau oameni era televiziunea NAŢIONALĂ… emisiunea Confluenţe, a minorităţilor naţionale… preşedintele comunităţii evreieşti din Ploieşti mă plimba prin cimitirul evreiesc, printre doctori şi avocaţi… îl simţeam aproape, de parcă mă ţinea de braţ.

Deodată, mă opreşte în faţa unui monument: „Aici se odihnesc fraţii şi surorile noastre, transformaţi în săpun de nazişti”. Dar… o clipă… omul ăsta nu e un oarecare, şi nici un necunoscător, şi nici nu este la un şpriţ în bufetul gării: „naziştii” eram EU, şi nu pentru că i-aş fi simpatizat, ci pentru că EU eram cel care trebuia să plec capul…

Şi acum înţelegeţi de ce am scris NAŢIONALĂ, cu litere mari.

Când vine vorba despre discriminare, românii sunt ultimii pe listă

Cuprins de spirit civic şi de încredere în valoarea democratică a legislaţiei non-discriminare, pun pe hârtie o petiţie pe tema „săpunului” către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Trece un an şi nu primesc niciun răspuns. Or fi copleşiţi, săracii, mi-am zis, şi am verificat cât timp le ia să rezolve diverse alte situaţii. Interesant: trei zile pentru doi homosexuali cărora le-a fost refuzat statutul de „îndrăgostiţi” de Velăntainz Dei, o lună pentru un bărbat care s-a cocsat de la un afiş cu angajăm „femeie” de servici. Vă aşteptaţi să spun ceva despre ţigani, nu? Hmmm…

Conform legii, fac o „revenire”, adică le amintesc că trebuie să facă şi ceva ce nu le place. Mai trece un an… Şi, în sfârşit, primesc un răspuns atât de lung, încât nici nu l-am citit. Decât la final: „coadă de peşte”!

Totuşi, uimirea mea nu se îndreaptă către CNCD, nişte oameni care „mănâncă şi ei o pâine”, ci spre „Comunitate”, la nivel de vârf: cum de au dat aviz unei asemenea emisiuni? Apoi, dacă reprezentantul lor din Ploieşti a greşit în aşa hal, de ce nu l-au dat cu capul de toţi pereţii şi apoi un şut în fund? De ce nu l-au dezavuat public pentru răspândirea unei minciuni ridicole şi discreditarea Comunităţii?

Parcă vorbeam despre pogromul „legionar”, nu?

Pe cuvântul meu dacă m-ar fi interesat subiectul, dacă nu l-aş fi cunoscut pe Charles Krafft!

Aşa cum Dumnezeu i-a păcălit pe evrei şi, în loc să le nască Împăratul în puf şi în sunet de trompete, a făcut-o într-un grajd, tot aşa s-a jucat şi cu noi, românii, şi ne-a trimis un mic Mesia, dar nu un cioban mioritic, plesnind de sănătate şi doinind din fluier, ci pe un american scheletic, hipiot patologic, flower-power, mirosind a „iarbă”, cam de 60 de ani: Charles Krafft!

Din câte probleme sunt acum în America şi în lume, pe acest Charles Krafft Dumnezeu l-a încărcat cu obsesia descoperirii victimelor pogromului „legionar” din România. Nu e evreu, n-are rude aici, nu e plictisit de viaţă, ba dimpotrivă, are de lucru de nu-şi vede capul, dar… i s-a năzărit aşa, dintr-o dată, şi ăsta a devenit ţelul vieţii lui. Sau unul dintre ele…

Şi uite aşa a venit până în România, ca să studieze Arhivele… iar eu l-am cunoscut când i-am fost propus ca translator. Dumnezeu le potriveşte pe toate, nu?

De la Woodstock la legionari…

Who the f..k is Charles ăsta, veţi zice, de a devenit aşa de important dintr-o dată? Păi, printre altele, el a fost implicat în organizarea Festivalului de la Woodstock… Google it!

Normal că am avut o discuţie pe tema consecinţelor la nivelul societăţii americane ale aşa zisului festival şi nu m-am putut abţine să-l întreb: „Hey, Charles, who do you think was behind your bloody Woodstock?”. „Well, Mihai, to be sincere, this is still the question of my life: I believe it was either KGB or MOSAD… or both…”.

Înapoi la pogrom…

În pasiunea lui pentru acest pogrom, Charles a citit tot ce a găsit şi a ajuns să corespondeze cu directorul celui mai important muzeu al holocaustului, din Ierusalim, pardon, Tel Aviv, pardon, Washington… Washington? Da! Radu Ioanid este cel în cauză şi poate explica de ce Washington.

Întrebările lui Charles au fost cât se poate de simple şi de logice: din sutele, sau miile de morţi în luptele de stradă din 21-23 ianuarie 1941, cum de a putut comunitatea evreiască să aleagă cadavrele morţilor evrei şi să le ia de la Morgă, în focul evenimentelor? Ia încearcă acum să iei un cadavru de la Morgă, fără documente, să vezi ce păţeşti! Dară-mi-te în situaţii de excepţie…

S-au grăbit ca fata mare la măritat

De ce nu au aşteptat şi ei, ca toţi ceilalţi, să le fie făcută autopsia, să li se elibereze certificat medico-legal, cu cauza şi împrejurările morţii, să fie identificaţi de către rude? Ar fi avut acum nişte dovezi „beton”.

Ei zic că au vrut să respecte tradiţia iudaică, să fie îngropaţi de pe o zi pe alta! Păi, creştinii se îngroapă la trei zile, dar, în cazul unor situaţii criminale, dogma cedează în favoarea aflării cât mai multor date despre făptaş… Sau nu sunt ortodocşii suficient de dogmatici?

Charles Krafft a fost surprins că lista celor 123 de nume de victime ale pogromului nu are în spate documente, şi că Radu Ioanid sau „Comunitatea” nu se înghesuie să-i facă lumină.

Cine plânge morţii?

Şi a mai băgat el de seamă ceva ce nu se potriveşte: 123 de morţi ar trebui să aibă 123 de familii, cu copii, fraţi, surori, nepoţi, acum strănepoţi şi stră-strănepoţi, care ar fi trebuit să umple pădurea de la Jilava cu lumânări aprinse… „Du-te în cimitirul eroilor Revoluţiei între 21 şi 23 decembrie, şi nu vei avea loc de părinţi, copii şi nepoţi… peste 20 de ani vor fi strănepoţi, peste alţi 20 vor fi stră-stră-nepoţi, şi peste 100 de ani vor fi tot ai lor, pentru că sunt, în primul rând, morţii lor. În partea cealaltă a lumii dacă ar fi, şi tot vor trimite pe cineva cu avionul să le aprindă o lumânare, for this is how God made us… Pe când la morţii ăştia vin doar preşedinţi, ambasadori, jurnalişti şi actori… I wouldn’t like that myself…”.

I-am arătat lui Charles celebra poză din cartea de istorie. Hai, Charles, mai zi ceva! Mi-a zâmbit sarcastic, şi m-a intrebat dacă am vazut celebrele imagini cu cadavrele cusute pe burtă de la Timişoara, din Revoluţie…

Eu, ce pot să zic acum? Cine ar trebui să aibă interesul să alunge orice umbră de îndoială pe care o are Charles Krafft?

Charles a bătut drumul până în România în speranţa că va putea dormi liniştit când se va întoarce acasă la el. În schimb, s-a ales doar cu o copie a unei cereri pentru studierea Arhivelor pogromului, la care, după şapte ani, încă aşteaptă răspuns.

Aveţi ceva de declarat? Da, un săpun…

Întors în America, Charles mi-a trimis prin poştă un săpun, făcut de el, din rămăşiţe umane. Probabil singurul din lume… Din nişte suedezi, parcă… Vă închipuiţi mirarea vameşului când i-am spus că în colet se află… un săpun.

S-a uitat la săpun… s-a uitat la mine… s-a uitat la mine… Probabil că am eu ceva, puţin altfel… De Mihai Tociu – Adevarul

Articolul e preluat de pe frontpress pentru ca in Adevarul n-am avut acces

Cum am devenit jidan!

– variațiuni pe o temă sionistă –

Nu-l cunosc și n-am auzit de Vlad Solomon până zilele trecute. Jamais couché avec!, cum suna o vorbă în anii studenției. În urmă cu câteva zile am citit însă un text al individului, despre „cum a ajuns” el „jidan” și mai apoi chiar israelian, salvându-se la timp din starea de român. Un text care m-a făcut încă o dată să constat că există o forma mentis evreiască, a unor evrei mai scremuți, din care s-a născut vestitul realism socialist, ca metodă(!) de creație literară și artistică. Însăși ideea de metodă, aplicabilă artei, este și ea, dacă mă gândesc bine, profund evreiască, la același nivel, sub mediocru, al prestației evreiești în domeniu. Din acest punct de vedere acest Vlad Solomon pare un exemplar perfect, un exponent fără cusur al mediocrității evreiești. Un activist model al șabloanelor realism-sionismului. Repet: realismul sionist, ca metodă de creație literară. Vă este cel mai bine cunoscut din filmele americane, mai ales alea proaste și de mare succes! Gen Lista lui Schindler! Și, foarte probabil, din ce va mai fi scris Vlad acesta.
Mai întâi, povestea clasică a adolescentului evreu care nu știe că este evreu, dar pe care anti-semitismul grobian și tâmp al colegilor de clasă sau de joacă îl obligă pe junele „Ițic” să descopere și în final să-și asume evreitatea. Am tot auzit povestea asta. De fapt am citit-o, căci de auzit, de la evreii cu care am stat vreodată de vorbă, adică prieteni sau foști colegi ori numai cunoscuți, așa ceva n-am auzit niciodată. Este evident o „idee literară”, pritocită în vreun chibuț de creație literară colectivă! O făcătură… Mi-a adus aminte de o vorbă a lui Steinhardt, despre loazele evreiești interbelice, ce bine le prindea anti-semitismul! Pe cine ar mai da ei vina când rămân corigenți sau repetenți?!… Dacă nu pe anti-semitismul din școala românească?!…
De aceeași speță joasă este și leit motivul românului care îi reproșează aproapelui său evreu că se trage din evreii care l-au ucis pe Mântuitor, pe Fiul Domnului!… S-ar zice că, antisemit cum sunt, mă învîrt numai printre antisemiți! Și e adevărat că la mulți oameni dintre cei cu care mă văd mai des aud nenumărate reproșuri la adresa unor evrei. Dar niciodată n-am auzit acest reproș: popor deicid! Este un reproș expirat de mult, pur livresc, mereu resuscitat însă și preluat de la un autor la altul. Autori evrei, se înțelege. Autori realist-sioniști! (sic!) Ultima oară am dat de mizeria asta la Andrei Cornea!… Perechea mai citită, „metafizică”, a lui Vlad Solomon!
Repet: eu n-am cunoscut român și, în general, pe cineva care să reproșeze unui evreu că aparține poporului care l-a ucis pe Iisus!… Și asta, probabil, pentru că un asemenea reproș este tolomac rău! Greu de găsit românul care să rostească asemenea gugumănie! Iată însă că se găsește un guguman de evreu care să imagineze români capabili de asemenea gugumănii!
Păi asta le reproșăm noi evreilor care ne strică viața?! Unui Petre Roman sau Elie Wiesel, unui Silviu Brucan sau Radu Ioanid?!… Sau chiar lui Vlad Solomon?! Ce vină are Iuda în privatizarea și distrugerea economiei românești de după 1990? Ce vină au Iafa sau Caiafa în falimentarea băncilor românești? Și așa mai departe!…
Mai degrabă aud raționamente de tipul următor: dacă este adevărat că majoritatea evreilor sunt urmași ai cazarilor, cum susțin tot mai mulți evrei, spre încântarea „anti-semiților”, atunci textele și evenimentele biblice, deci și omorul din Vinerea Mare, nu mai au nicio legătură cu evreii de azi! Și tot ce decurge de aici, inclusiv decăderea evreilor din „demnitatea” de popor deicid!…
Dacă mă gândesc bine, la curs, în fața studenților, am vorbit despre uciderea Mântuitorului: comentând moartea lui Socrate, a celui mai înțelept personaj din antichitate, obișnuiam să fac o paralelă cu moartea lui Iisus, cel mai curat dintre oameni, mai fără de păcat. Amândoi condamnați la moarte în urma unui vot, a unui scrutin foarte democratic!… Concluzia pe care o trăgeam nu-i privea pe evrei sau greci, ci era cu referire la democrație, cât de încărcată este ereditatea acesteia! Cât de amăgitoare este! Au știut ei anticii de ce au renunțat la democrație, că doar nu erau proști!… Resuscitarea democrației, în epoca modernă, concluzionam că este o înșelătorie dezgustătoare!
…Mă rog! Părerea mea!
Dar, cine știe? Poate că atacul „meu” la democrație mărturisește din partea subsemnatului un anti-semitism inconștient, instinctiv, intuitiv, congenital, irepresibil, involuntar, nativ, maladiv etc.
Așadar, Vlad Solomon, care se credea român și atât, începe s-o ia ușor-ușor la deal, să devină evreu! Sub felurite impulsuri. Va contribui la această transfigurare înălțătoare și momentul când îi cade în mână Cartea Neagră a lui Matatias Carp, enumerată printre revelații. Din păcate nu insistă suficient asupra zguduitoarei lecturi! Îl sfătuiesc s-o facă și să facă apoi publică emulația trăită – sau ce o fi fost aia, resimțită atunci când a aflat din Cartea Neagră câte blestemății au făcut românii împotriva evreilor nevinovați nici măcar cu o muscă! Bunăoară, ce interesant va fi să aflăm ce i-a trecut prin freză când va fi aflat Vlad Solomon cum erau cumpărați evreii pe malul Nistrului, înainte de a fi trecuți în Transnistria, evrei pe care românii îi duceau apoi acasă și le tăiau beregata, iar sângele astfel scurs din abundență era adunat într-o covată, pentru ca ulterior, peste an, să fie folosit ca unguent și alifie, de uns roțile să nu mai scârțâie atât de enervant, de uns lanțul la câini, să nu mai latre etc., etc., o mulțime de întrebuințări domestice și tradiționale. (Vezi volumul I, în primele 20-30 de pagini, pagina din dreapta, fără soț.) La fel, trebuie să fi fost teribil de captivantă și trăirea profundă a sentimentului identitar evreiesc petrecută cu aceeași carte sub ochi, vol.III, pe la mijloc, citind declarația unui Katz, declarație în care este relatată, în câteva cuvinte, cuvinte de maximă încărcătură tragică, cumplita foame & foamete îndurată de evreii deportați în Transnstria, dintre care o bună parte, cea mai bună parte, elita, au supraviețuit numai grație cadavrelor și excrementelor acestora, consumate de acei vestiți evrei din Transnistria!… Chiar s-a simțit mai evreu Vlad Solomon și din ce în ce mai puțin român citind inepțiile lui Matatias Carp, în fapt ale psihopatului Ilya Ehrenburg, mizeriile nerușinate, scorneli schizofrenice, puse pe seama românilor?!…
Sau săpunul!… Vestitul! Lipsește complet din acest curriculum al evreizării! Păi ce cutremur sufletesc se va fi produs în suflețelul adolescentului Vlad Solomon, suflet sensibil de poet, cenaclist asiduu, când a aflat prima oară despre abominabila crimă numită săpunul fabricat din cadavrele evreilor gazați la Auschwitz și împrejurimi?! Putea să scrie o pagină de mare literatură pe acest subiect! Dacă nu cumva a și scris-o și stă cu ea la pândă în sertar!… Nu cumva pe reversul foii ne descrie – altă pagină de mare literatură!, cum s-a des-cutremurat autorul atunci când va fi aflat că săpunul evreiesc este totuși și din fericire o creație literară, o „metaforă” (l-am citat pe Teșu), a altui psihopat, numitul Simon Wiesenthal!… Cum a primit Vlad Solomon această veste?! Și când a simțit că crește-n el nivelul de evreitate? La prima vestire, cea mincinoasă, sau la a doua, cea rectificatoare?!…
Alt fantasmagoric care tutelează de-românizarea aceluiași Vlad Solomon este Steven Spielberg și celebra sa Listă. Astfel că, la un moment dat și la îndemnul venit de peste ocean, de la însuși S.S., se angajează fostul nostru Vlad cu tot elanul tinereții în programul „Survivors of the Shoah Visual History Foundation”, program care urmărea să salveze de la uitare mărturiile pe care le mai puteau oferi cei circa 50.000 de supraviețuitori ai Holocaustului, aflați încă în funcțiune la acea vreme. Echipe de tineri entuziaști, înarmați cu camere video, au plecat la vînat supraviețuitori ai lagărelor de exterminare pentru a-i filma cu tot ce-și mai aminteau din iadul prin care au trecut!… Experiență care l-a înrădăcinat și mai bine pe Vlad Solomon în solul fertil al evreității sale.
…Asupra acestei mărturii aș vrea să insist puțin, este locul din care a plecat impulsul de a scrie aceste rânduri dedicate unui necunoscut: Vlad Solomon.
Domnule Vlad, ce s-a întâmplat cu cele 50 de mii de mărturii? Au fost în vreun fel publicate? Sistematizate? Clasificate? Au fost adunate toate la un loc și pot fi consultate? Se află cumva într-un depozit aflat la dispoziția publicului?… Pot fi accesate pe Internet? Măcar mărturiile evreilor care au trecut prin Transnistria m-ar interesa!… Unde le găsesc? Poate că după ce le voi viziona atent și înfiorat mă las naibii de tot negaționismul meu! Am această disponibilitate la nou! Numai condiții să mi se creeze!…
Exact acesta este și motivul pentru care de ani de zile mă rog de autorități, în frunte cu cele de la Yad Vashem, pun pile, fac reclamații, aș da și șpagă, numai să-mi permită accesul la Memoriile lui Wilhelm Filderman, subtilizate cu forța de Mossad de la secretarul lui Filderman, după 1990, când bietul om se pregătea să predea prețiosul manuscris destinatarului: Academia Română! Sunt pregătit sufletește pentru a-mi face mea culpa și pentru a striga și eu, ca Octavian Goga, m-ai învins, Solomoane! Dar asta, în cazul meu, numai cu Filderman pe masă!…
…Până atunci însă îmi îngădui să mă mir: oare nimeni înaintea lui Steven Spielberg marele nu a avut ideea de a strânge asemenea mărturii? Oare salariații de la Yad Vashem nu s-au ocupat și ei exact de această operă de documentare încă de la înființarea instituției lor, pe la începutul anilor 1950?! Trebuia să se facă filmul, altminteri fals și mincinos despre Schindler, ca să le vină unor evrei această minunată idee, aflată totuși la mintea cocoșului?! Când mor 6 milioane de oameni într-un carnagiu care nu a lăsat prea multe documente doveditoare, ce era mai firesc decât să fie anchetați toți supraviețuitorii, atât de puțini, ai Shoahului?!… Mărturia victimei este esențială într-un dosar penal, de omucidere, de genocid! Cum de au lăsat să treacă aproape 50 de ani fără să se facă o asemenea cercetare, în principiu exhaustivă?! Care să nu lase nechestionat niciun evreu! Nicio mărturie neconsemnată!…
Și raportez cele de mai sus la o situație prea puțin cunoscută, ca să nu spun că este propriu zis ascunsă, tăinuită cu mare grijă: imediat după război, la inițiativa celei mai importante organizații evreiești, Congresul Mondial Evreiesc, în modul cel mai logic și mai firesc cu putință s-a declanșat și derulat o vastă operațiune de strângere a tuturor datelor despre „suferințele evreiești” din perioada 1939-1945. Drept urmare, fiecare familie de evrei din teritoriile supuse „teroarei brune”, hitleriste, a primit un chestionar cu aproape 100 (circa una sută) de întrebări privitoare la tot ce i se putea întâmpla unui evreu și unei familii de evrei, ca abuzuri și fărădelegi săvârșite împotriva evreilor, indiferent din partea cui! Nu s-au folosit camere de filmare, inexistente atunci, ci niște caiete, format A5, cu 20 de file, intitulat, pe copertă, Dosarul suferințelor unei familii de evrei. Iar sus, la locul rezervat autorului, scrie Congresul Mondial Evreiesc, Secțiunea din România, Comisiunea de studii. S-au împărțit asemenea chestionare la sute de mii de familii evreiești, probabil câteva milioane. Au fost completate cu grijă și apoi adunate la fiecare secțiune a Congresului Mondial Evreiesc. Dosarele evreilor din România, inclusiv din Nordul Ardealului, s-au adunat toate la secțiunea din București, la Comunitate!
…Și de atunci nu le-a mai văzut nimeni! Nimeni care să ne povestească ce scrie în acel veritabil tezaur de informații! Nimeni care să adune pe categorii și numeric, adică statistic, vexațiile de care au suferit evreii din România! Iată, sunt peste 60 de ani de când acele „dosare ale suferințelor” zac în subsolurile Comunității și nimeni nu se gândește să le scoată la lumină! Intrebare capitală: oare DE CE? De ce nu au mai fost bune dosarele completate la cald, atunci, în 1945-47, când amintirile din vremea holocasutului erau vii și nealterate de trecerea anilor, de Altzeimer și alte descoperiri mai recente ale medicinii?! De ce a mai fost nevoie de bâlciul declanșat de Steven Spielberg și folcloriștii săi la distanță de 40-50 de ani?!
…Din ce am aflat eu de la evrei evrei, nu de la alde Solomon Vlad, acele dosare ale suferințelor unei familii evreiești sunt deprimante pentru activiștii Holocaustului din România, din Transnistria! Sunt teribil de deprimante! Căci din cele relatate în aceste dosare mai nimic nu se potrivește cu ideea de genocid, de holocaust! Adică acele dosare nu confirmă nici pe departe minciunile lui Moses Rozen și ale acoliților săi, printre care, ultimul pe listă, acest gălăgios de Solomonache!…
Am mai povestit eu despre aceste dosare ale suferințelor evreiești, dar uitasem de ele! Noroc cu Solomon, Vlad Solomon! Merită ținut minte acest nume! Căci grație titularului mi-am adus aminte și de intenția mea, din urmă cu ceva ani buni, de a cere prin justiție accesul la fondul de documentare numit Dosarele suferințelor evreiești. De ce prin justiție? Pentru că altfel, prin simplă cerere și prin dreptul meu cetățenesc de a avea acces la informațiile de interes public, nu am reușit măcar să văd de la distanță acele vestite Dosare! Iar Comunitatea Evreiască, prin lege, este obligată să pună la dispoziția publicului arhiva sa! Am fost deja refuzat o dată! A doua oară n-am încotro și voi apela la justiție! Ideea și elanul de a merge până-n pânzele albe în această chestiune, elan pierdut de-a lungul anilor, mi l-a redat tinerește textul numitului Vlad Solomon. Mulțumesc, Vlade Solomoane pentru textul dumitale. Un text jenant de tezist. „Pe linie” cu linia partidului de la un cap la altul! Dar cu acest efect neașteptat asupra mea!…
Tot acestui Solomon îi datorez și decizia ce am luat-o citindu-l, de a mărturisi public cum am reacționat eu, copil fiind, la poveștile cu săpunul evreiesc! Am ce povesti și era păcat că uitasem! Că lăsam neconsemnată mărturia mea! Noroc cu Vlad Solomon! E bun un Vlad Solomon la casa omului!… Chiar și unul mai mic și mai negricios ca Emil Boc!
Aflu de pe Internet, cu poze, că la Jerusalim, cu ocazia vizitei lui Emil Boc, acest Vlad Solomon, băgându-se în vorbă din partea evreilor originari din România, a cerut condamnarea mea la închisoare pentru negarea Holocaustului! Ideea nu e rea! Îi mulțumesc și pentru vorba bună pusă la domn prim ministru! Dintotdeauna mi-am dorit să mă închidă cineva, într-un turn de fildeș sau măcar într-un subsol mizer, dar cu călimara de cerneală și foile adiacente la dispoziție, ca să mântui de scris tot ce mi-a mai rămas de scris! O mulțime de „teme”… Numai să mi se ofere condiții de scris!
Vlad Solomon m-a pus la ambiție! Și vreau să scriu cum nu s-a mai scris despre săpunul evreiesc, despre mine și săpunul evreiesc, săpun care m-a făcut, la un moment dat, să devin și eu – citez, „jidan”, să mă simt evreu. Cândva, demult, în copilăria mea și a omenirii, când am aflat că oamenii au făcut săpun din oameni și am crezut!… Am crezut și am devenit și eu „jidan”!… Și nu a trebuit să mă facă nimeni, m-am făcut singur, în forul meu cel mai interior! Căci nu mi-a fost ușor să trec prin acest coșmar, numit Reine Judaische Fette! De care nici până azi nu m-am vindecat!…
Citind prostioarele lui Solomomn mi-am dat seama că n-am să mă pot vindeca decât într-un singur fel: povestind totul cum a fost! Povestind cum am devenit și eu jidan, ba chiar evreu, fără să mi-o ceară nimeni și fără să spun la nimeni! O s-o spun acum… M-a inspirat precedentul Vlad Solomon!
Tema săpunului a fost scoasă din repertoriul literaturii realist-sioniste înainte de a produce capodoperele potențiale și virtuale: câteva filme, o piesă-două, un oratoriu, câteva epigrame… A fost o prostie! O măsură pripită! Această nobilă temă literară o voi repune eu în drepturi, dar meritul acestui demers îi va aparține integral lui Vlad Solomon! Vreau să se știe cum stau lucrurile, eu nu am niciun merit!
În fine, Solomon a mai făcut una: numai și numai datorită și din cauza lui mi-a venit ideea să-i scriu lui Steven Spielberg, să facă un film și despre Filderman, adică despre cum au murit cei 300.000 de evrei în Transnistria. Sursa de documentare, firește, Memoriile lui Fildermna, pe care domnul SS, cu autoritatea celui care a făcut Lista lui Schindler, le va putea consulta, se află la Yad Vashem, al doilea birou pe stânga. Să vedem cine are curajul să-i refuze lui Steven Spielberg accesul la documente!
Morala: …Uite că sunt buni la ceva și nerozii! Căci sunt ei evreii deștepți foc, dar când e să fie un evreu nerod, apoi evreul este nerod cât șapte nerozi de-ai noștri la un loc!
Deh, poporul ales! Nu?!
Sau, mai pe românește, tu l’as voulu, Solomoane!

*

N-aș zice că Vlad Solomon este de rea credință… Probabil că după mintea sa o minciună, dacă este verosimilă, dacă are șanse mari să se fi petrecut și să fie crezută, nu mai este minciună, ci creație în spiritul veridicității! În teoria realismului socialist, veridicitatea era mai importantă decât adevărul, decât realitatea. Putea să fie ceva adevărat, dacă nu era și veridic, degeaba!… Întâlneai cuvîntul veridic-veridicitate la tot pasul! Cuvînt cheie în critica și teoria literară din obsedantul deceniu.
Bunăoară cazul săpunului, fabricat din cei 900.000 de evrei care au fost folosiți ca materie primă! Caz perfect veridic și verosimil! Restul, nu mai contează! De-aia am și crezut cu toții! Inclusiv subsemnatul! Iar faptul că săpunul acela afli la un moment dat că nu a existat e mai puțin verosimil decât ce știam cu toții, anume că nemții au făcut săpun din trupurile a 900.000 de evrei! Săpun pe care l-a văzut toată lumea, am fost de acord că există și ce înseamnă, așa că atunci când vin unii și spun că teribilul săpun nu conține nu știu ce adeneuri, ADN-uri umane!, cine îi mai bagă în seamă?! La o adică, de ce n-am lua în calcul și faptul că evreii au alte ADN-uri, nu de-alea umane?!… Aveți ceva împotrivă?!
…După cum se vede mi-e greu să nu mai cred în ce am apucat să cred odată, toată copilăria și adolescența mea, anii cei mai frumoși! Ușor umbriți, ca să nu spun altfel, de povestea cu săpunul roșu!…
O minciună, spune în reluare teoria realismului sionist, o minciună dacă este cu putință să o imaginezi și s-o pui în circulație publică, ea devine parte componentă a realității, există deci, și nu mai este minciună, ci este realitate transfigurată artistic sau științific, după caz…. Nu există, domne, minciună! E o minciună cine spune că există!…
O minciună, din momentul în care ai rostit-o și a intrat în mintea altora, devine o componentă a realității, realitate, deci! Realitate realist-sionistă! Adevăr incontestabil! Imposibil de negat! Imposibil și ilegal! Vezi holocaustul din Transnistria!…
Dixi et etc., etc.

Ion COJA
5 Decembrie 2011

sursa: http://www.ioncoja.ro/2011/12/cum-am-devenit-jidan/